Două frigidere și o singură familie: Povestea despărțirii din bucătărie

— Mamă, să nu te superi, dar am decis cu Andreea să ne luăm un frigider nou. Pentru noi doi. O să gătim separat de-acum înainte.

Am rămas cu mâna pe lingura de lemn, uitându-mă la Radu ca la un străin. În jurul meu mirosea a ciorbă de perișoare, dar în sufletul meu ceva se răcea brusc. Nu pricepeam. De ce? Ce făcusem greșit? Bucătăria era locul nostru, unde râdeam, unde ne certam, unde îi învățasem să facă papanași și unde îi ascultam poveștile de la școală. Acum, totul părea să se destrame pentru un frigider.

— Dar de ce, mamă? Ce s-a întâmplat? Nu vă place mâncarea mea?

Radu a oftat și s-a uitat la Andreea, care stătea cu mâinile strânse la piept, ca și cum s-ar fi apărat de mine.

— Nu e vorba de mâncare, mamă. E… e mai bine așa. Suntem căsătoriți acum. Vrem să avem și noi spațiul nostru.

Am simțit cum mă înroșesc la față. Spațiul lor? În casa mea? În bucătăria mea? Am vrut să țip, dar m-am abținut. Mi-am amintit de mama mea, cum plângea când am plecat la oraș cu tatăl lui Radu. Atunci n-am înțeles-o. Acum o înțelegeam prea bine.

— Elena, lasă-i să-și facă damblaua, mi-a șoptit soțul meu, Ion, mai târziu, când am rămas singuri. Nu-i nimic rău în asta.

Dar pentru mine era. Era ca și cum cineva ar fi tras o linie invizibilă prin mijlocul casei noastre. În zilele următoare, am început să mă simt ca o musafiră în propria bucătărie. Andreea venea dimineața devreme, își făcea cafeaua la espressorul lor nou și își punea iaurturile într-un colț al frigiderului lor argintiu, care trona lângă al nostru vechi și alb.

— Să nu te superi, Elena, dar am nevoie de spațiu pentru legumele mele bio, mi-a spus într-o zi Andreea, cu un zâmbet stânjenit.

Am zâmbit și eu, dar în sufletul meu simțeam că pierd ceva ce nu voi mai recupera niciodată. Radu nu mai venea să guste din ciorba mea înainte să fie gata. Nu mă mai întreba dacă am nevoie de ajutor la curățat cartofi. Se retrăgea cu Andreea în colțul lor de bucătărie și vorbeau în șoaptă despre rețete vegane și planuri de vacanță.

Într-o seară, după ce am auzit-o pe Andreea spunându-i lui Radu că „ar fi fost mai bine să stea singuri”, am izbucnit.

— Dacă nu vă place aici, puteți pleca! am strigat din pragul ușii.

Radu s-a ridicat brusc de la masă.

— Mamă! Nu e vorba că nu ne place! Dar nu mai suntem copii! Vrem să avem și noi viața noastră!

— Viața voastră? Și eu ce sunt? Un obstacol?

A urmat o tăcere apăsătoare. Ion a încercat să mă liniștească, dar lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am simțit trădată. Crescusem copilul ăsta singură cât era Ion plecat la muncă în Italia. Îl ținusem în brațe când avea febră, îi făcusem temele când nu pricepea matematica. Și acum… eram dată la o parte pentru un frigider nou și niște rețete moderne.

În zilele următoare, am început să evit bucătăria când știam că sunt ei acolo. Mâncam singură în sufragerie sau mă duceam la vecina mea, Maria, să stăm la taclale despre vremurile bune.

— Lasă-i, fată! Așa-s tinerii acuma! Vor independență! mi-a spus Maria într-o zi.

Dar eu nu voiam independență. Voiam familia mea înapoi. Voiam să aud râsete la masă, nu uși trântite și șoapte pe la colțuri.

Într-o duminică dimineață, când casa era liniștită, l-am găsit pe Radu în bucătărie. Se uita absent la două borcane cu zacuscă.

— Ți-aduci aminte când făceam zacuscă împreună? l-am întrebat încet.

A dat din cap fără să mă privească.

— Mamă… Nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să ne găsim locul nostru.

— Și eu unde mai am loc?

A ridicat din umeri și a ieșit fără să spună nimic.

Au trecut luni de zile așa. Eu cu Ion într-o parte a casei, Radu și Andreea în cealaltă. Două familii sub același acoperiș, două frigidere pline cu mâncare diferită și niciun fel de căldură între noi.

Într-o zi, Andreea a venit la mine cu ochii roșii.

— Elena… Îmi pare rău dacă te-am supărat. Nu am vrut asta. Dar simt că nu pot fi eu însămi aici…

Am privit-o lung. Era sinceră. Poate chiar mai speriată decât mine.

— Și eu simt la fel… i-am răspuns încet.

Ne-am îmbrățișat stângaci. Poate era un început. Sau poate doar o pauză între două tăceri lungi.

Acum mă uit la cele două frigidere din bucătărie ca la două inimi care bat fiecare pe ritmul ei. Oare chiar trebuie ca iubirea dintre generații să se răcească atât de repede? Sau putem găsi o cale să ne regăsim unii pe alții?

Poate că nu e vorba doar despre spațiu sau despre mâncare… Poate că e vorba despre cum învățăm să ne iubim altfel atunci când copiii noștri devin adulți. Voi ce credeți? Cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?