Între două lumi: Povestea unei mame care nu știe să renunțe

— Plec, nu mai pot! a spus mama, cu vocea tăioasă, în timp ce își strângea grăbită geanta.

Am rămas împietrit în mijlocul sufrageriei, cu privirea pierdută între chipul ei încruntat și ochii umezi ai Anei, soția mea. Era o seară de duminică, iar masa încă mirosea a sarmale și cozonac. Dar nimeni nu mai avea poftă de nimic.

— Nu trebuie să pleci, mamă, am încercat eu să o opresc, dar ea deja își pusese paltonul pe umeri.

— Ba da! Nu pot să stau într-o casă unde nu sunt respectată! Și nici nu pot să văd cum te lași manipulat de… de fata asta! a scuipat cuvintele, aruncând o privire disprețuitoare spre Ana.

Ana s-a ridicat brusc de la masă, obrajii ei palizi îmbujorându-se de rușine și furie. Fără să spună nimic, a ieșit din cameră și am auzit ușa dormitorului trântindu-se. Am rămas singur cu mama, care mă privea acuzator.

— Unde ai găsit fata asta fără sare și piper? Nu vezi că nu e pentru tine? Că nu știe să se poarte?

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, dar ceva m-a oprit. Poate rușinea, poate frica de a nu o răni și mai tare.

— Mamă, Ana e soția mea. O iubesc. Nu poți să vii mereu cu reproșuri.

— O iubești? Asta numești tu iubire? Să te uiți cum ea îți întoarce spatele când ai nevoie de ea? Să vezi cum nu știe nici măcar să facă o ciorbă ca lumea? Să simți că nu ai loc în propria ta casă?

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. Mi-am amintit de copilărie, de serile când mama mă ținea în brațe și îmi spunea povești. De sacrificiile ei, de anii în care a muncit la fabrica de confecții ca să am eu tot ce-mi trebuie. Dar acum… acum totul părea atât de departe.

— Mamă, te rog… Nu vreau să aleg între voi două.

— Dar va trebui! Pentru că eu nu mai pot! Ori eu, ori ea! a spus cu voce tremurată, dar hotărâtă.

Apoi a ieșit pe ușă, lăsând în urmă un gol imens. Am rămas singur în sufragerie, cu sunetul pașilor ei răsunându-mi în minte ca un ecou dureros.

Am mers la Ana. O găsisem plângând pe marginea patului.

— De ce nu mă place? Ce am făcut greșit? m-a întrebat printre suspine.

Nu am știut ce să-i răspund. Niciodată nu am înțeles de ce mama nu a acceptat-o pe Ana. Poate pentru că venea dintr-o familie simplă, de la țară, fără studii superioare. Poate pentru că nu era genul de noră pe care și-l imaginase pentru fiul ei unic.

În zilele următoare, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Mama s-a mutat la sora ei din cartierul vecin și mă suna zilnic să-mi spună cât de mult suferă. Ana încerca să fie puternică, dar o vedeam cum se stinge pe zi ce trece.

— Nu mai pot trăi așa, Vlad… Nu vreau să fiu motivul pentru care tu și mama ta nu vă mai vorbiți…

— Nu e vina ta… e vina mea că nu știu cum să gestionez situația…

Am început să mă izolez. La serviciu eram absent, iar colegii mă întrebau dacă sunt bolnav. Tata murise acum cinci ani și simțeam că toată povara familiei apasă doar pe umerii mei.

Într-o seară, am primit un mesaj de la mama: „Vino la mine. Trebuie să vorbim.”

Am mers la ea cu inima strânsă. M-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Vlad, tu chiar vrei să-ți pierzi mama pentru o fată care nici măcar nu te respectă?

— Mamă, Ana mă iubește. Și eu o iubesc pe ea. Dar te iubesc și pe tine. De ce trebuie să aleg?

— Pentru că nu putem trăi toți trei sub același acoperiș! Pentru că ea nu mă vrea aici! Pentru că tu ai uitat cine te-a crescut!

Am simțit cum mă prăbușesc din nou. Am plecat fără să mai spun nimic.

Seara aceea a fost decisivă. M-am întors acasă și am găsit-o pe Ana împachetându-și lucrurile.

— Plec la mama câteva zile… Poate așa se liniștesc lucrurile…

Am vrut să o opresc, dar am simțit că orice aș spune ar fi inutil. Am rămas singur într-o casă prea mare și prea goală pentru liniștea mea sufletească.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai domolit. Mama a început să accepte ideea că viața mea e alta acum. Ana s-a întors acasă, dar ceva s-a schimbat între noi. O teamă surdă plutea mereu în aer: teama că oricând totul s-ar putea destrăma din nou.

M-am întrebat adesea: oare câte familii din România trec prin astfel de conflicte? Câte mame nu știu să-și lase fiii să zboare? Și câți dintre noi rămânem blocați între două lumi care se resping reciproc?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar uneori mă întreb: oare dragostea adevărată presupune mereu sacrificii atât de mari? Sau doar curajul de a spune „ajunge”?