Mirosul pâinii calde și amărăciunea cuvintelor nerostite – o seară de joi care a schimbat totul

— Mirela, iar ai uitat să cumperi pâine? Glasul lui Radu răsună tăios din pragul bucătăriei, în timp ce eu încercam să scot tava cu sarmale din cuptor. Mâinile îmi tremurau ușor, dar nu de la greutatea tăvii, ci de la oboseala care se adunase peste zi. M-am întors spre el, încercând să-mi ascund iritarea: — Am avut o zi lungă la birou, Radu. Am uitat, îmi pare rău.

A oftat teatral, apoi a trântit sacoșa pe masă. — Mereu ai o scuză. Mereu ești prea obosită, prea ocupată. Nu știu ce s-a ales de femeia pe care am luat-o de nevastă.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca niște pietre reci. M-am oprit din orice făceam, simțind cum mi se strânge stomacul. În mintea mea, am început să derulez toate serile în care am încercat să fiu tot ce avea nevoie: soție, mamă, gospodină, angajată model. Dar niciodată nu părea suficient.

— Poate că femeia aia s-a pierdut printre facturi, teme la matematică și ședințe interminabile la serviciu, am spus încet, fără să-l privesc.

Radu a ridicat vocea: — Nu-mi place tonul ăsta! Dacă nu-ți convine, poți să…

— Să ce? Să plec? l-am întrerupt, simțind cum mi se urcă sângele la cap. Copiii au apărut în ușa sufrageriei, privindu-ne cu ochi mari. Am simțit un val de rușine și vinovăție.

— Mergeți la voi în cameră, le-am spus blând. Mama și tata au ceva de discutat.

După ce au dispărut, Radu s-a apropiat de mine. — Nu mai pot așa, Mirela. Parcă nu mai suntem o familie. Tu ești mereu absentă cu gândul. Eu… eu mă simt singur în casa asta.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. — Și eu mă simt singură, Radu! Dar nu pot să fiu totul pentru toți. Nu mai știu cine sunt. Când ai râs ultima dată cu mine? Când m-ai întrebat dacă sunt bine?

A tăcut. Pentru prima dată după mult timp, nu a avut replică. Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii, dar m-am abținut. Nu voiam să-i arăt cât de vulnerabilă eram.

Am tăcut amândoi minute bune. În bucătărie mirosea a pâine caldă – cumpărasem totuși una mică de la colț, dar uitasem să o pun pe masă. Am rupt o bucată și i-am întins-o fără să spun nimic. A luat-o mecanic.

— Ți-aduci aminte când mergeam duminica la pădure? Doar noi doi și copiii? am întrebat încet.

A zâmbit amar: — Da… Dar atunci nu aveai serviciu, nu aveam rate la bancă… Parcă era altă viață.

— Nu era altă viață, Radu. Eram noi doi împotriva lumii. Acum suntem fiecare împotriva celuilalt.

A oftat din nou și s-a așezat pe scaun. — Ce facem acum?

M-am așezat lângă el, cu mâinile strânse în poală. — Nu știu… Dar nu mai pot așa. Nu vreau ca fetele noastre să creadă că asta e normalitatea: două umbre care se evită prin casă.

A urmat o liniște grea, spartă doar de sunetul ceasului de pe perete. În mintea mea se derulau imagini: Mirela cea veselă din tinerețe, Mirela care visa să scrie cărți, Mirela care râdea cu prietenele la cafea. Unde dispărusem?

— Poate ar trebui să mergem la un consilier de familie… sau măcar să vorbim mai des despre ce simțim, a spus el timid.

Am ridicat din umeri: — Poate… Dar trebuie să vreau și eu să mai lupt pentru noi. Și nu știu dacă mai pot.

Radu s-a ridicat brusc: — Dacă vrei să pleci… nu te opresc.

M-am uitat la el lung: — Nu vreau să plec. Vreau doar să fiu văzută. Să contez.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, am privit fetele dormind liniștite și m-am întrebat dacă sacrificiul meu chiar are vreun rost sau doar perpetuez un model toxic pe care l-am văzut și la mama mea: femeia care tace și înghite totul pentru „binele familiei”.

Dimineața m-a găsit obosită dar hotărâtă. I-am spus lui Radu că vreau o pauză – câteva zile la sora mea, în Ploiești. A acceptat fără scandal, doar cu un oftat resemnat.

La plecare, fetele m-au întrebat dacă mă mai întorc. Le-am strâns tare în brațe: — Mama are nevoie să-și amintească cine este.

În tren, privind câmpurile verzi care fugeau pe lângă geam, mi-am dat seama cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să fiu totul pentru ceilalți. Poate că iubirea adevărată nu înseamnă sacrificiu până la uitare de sine.

Acum vă întreb pe voi: câte dintre noi ne-am pierdut identitatea încercând să fim „femeia perfectă”? Oare când a fost ultima dată când v-ați întrebat ce vă face fericite cu adevărat?