Păpușa de hârtie, inima de dor – povestea Nataliei

— Natalia, iar ai uitat să duci gunoiul! Ce faci toată ziua, visezi cu ochii deschiși? vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, tapetată cu flori decolorate. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Tata stătea la masă, cu ziarul ridicat ca un zid între noi. Nu a spus nimic, dar știam că orice mișcare greșită putea aprinde din nou scânteia.

Am crescut într-un apartament de două camere din Ploiești, unde fiecare zi era o bătălie pentru liniște. Mama era mereu nemulțumită, tata mereu absent. Fratele meu, Radu, era favoritul – băiatul de aur care aducea note bune și nu ridica niciodată tonul. Eu eram Natalia cea visătoare, Natalia care citea sub plapumă și scria poezii pe marginea caietelor de matematică. Natalia care nu era niciodată destul.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, am auzit-o pe mama plângând în baie. Am vrut să bat la ușă, să-i spun că sunt acolo, dar m-am oprit. Mi-era teamă că o să-mi spună să plec. M-am întors în camera mea și am început să confecționez o păpușă din hârtie – mică, fragilă, cu ochii mari și triști. Am numit-o Myszka. Era singura care mă asculta fără să mă certe.

Anii au trecut și am învățat să fiu invizibilă. La liceu, mă ascundeam în spatele colegilor gălăgioși. La facultate, am ales psihologia – poate pentru că voiam să înțeleg de ce oamenii rănesc tocmai pe cei pe care ar trebui să-i iubească cel mai mult.

După ce am terminat facultatea, m-am angajat la un centru de consiliere pentru copii abandonați. Acolo am cunoscut-o pe Zosia – o fetiță de șapte ani cu părul blond încâlcit și ochii verzi ca iarba după ploaie. Nu vorbea aproape deloc. Când am încercat să-i dau o păpușă de pluș, a refuzat-o și s-a lipit de perete.

— Nu-mi trebuie nimic! a țipat ea într-o zi, când încercam să-i dau o carte de colorat. — Toți pleacă! Și tu o să pleci!

M-am așezat lângă ea pe podea. Am scos din buzunar păpușa mea de hârtie, Myszka, pe care o purtam mereu cu mine ca pe un talisman.

— Știi, și eu am fost singură când eram mică. Și eu am crezut că toți pleacă. Dar uite, Myszka a rămas cu mine.

Zosia s-a uitat la mine lung, apoi a întins mâna spre păpușă. Pentru prima dată am văzut-o zâmbind timid.

În serile târzii, când mă întorceam acasă obosită, mă uitam în oglindă și vedeam tot o fată speriată, cu ochii roșii de la plâns. Mama mă suna rar – doar ca să-mi spună că Radu s-a logodit sau că tata are nevoie de bani pentru pastile. Niciodată nu mă întreba dacă sunt bine.

Într-o duminică, am primit un mesaj de la Radu: „Vii la ziua lui tata? Mama zice că nu se simte bine fără tine.” Am ezitat mult. Îmi era dor de ei, dar știam că orice reuniune de familie se termina cu reproșuri și tăceri grele.

Am intrat în apartamentul copilăriei mele cu inima cât un purice. Mama m-a privit scurt peste oale.

— Ai slăbit prea mult. Nu mănânci nimic la București?

Tata a dat din cap fără să mă privească. Radu mi-a zâmbit forțat.

La masă, discuția a alunecat inevitabil spre comparații: „Radu are serviciu bun, tu tot cu copiii ăia necăjiți? Nu vrei ceva mai serios?”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să le spun cât de mult contează pentru mine ceea ce fac. Cât de mult mă doare că nu văd nimic bun în mine. Dar am tăcut. Am zâmbit fals și am numărat minutele până puteam pleca.

În drum spre gară, mi-am dat seama că trăiesc viața ca pe o piesă de teatru prost regizată. Îmi jucam rolul de fiică bună, colegă empatică, prietenă de nădejde – dar nu știam cine sunt eu cu adevărat.

La centru, Zosia a început să vorbească tot mai mult. Îmi povestea despre mama ei care a plecat în Italia și despre tata care bea și uită să vină după ea la grădiniță. Într-o zi mi-a spus:

— Tu chiar rămâi aici? Nu pleci?

Am luat-o în brațe și i-am promis că nu plec nicăieri. În ochii ei am văzut speranța pe care o pierdusem eu demult.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Zosia, m-am uitat la Myszka – păpușa mea de hârtie era mototolită și uzată. Mi-am dat seama că toată viața am încercat să repar sufletele altora pentru că nu știam cum să-mi repar propriul suflet.

Am început să merg la terapie. Să scriu din nou poezii. Să mă plimb singură prin parc fără să simt că trebuie să fiu utilă cuiva.

Mama încă mă sună rar și tot nu știe cum să spună „te iubesc”. Tata încă tace. Dar eu am învățat să-mi spun singură: „Ești destul.”

Uneori mă întreb: dacă nu aș fi întâlnit-o pe Zosia, aș fi avut curajul să mă privesc cu adevărat? Oare câți dintre noi trăim cu inima făcută din dor și ne temem să ne iubim pe noi înșine? Voi v-ați găsit curajul să vă priviți în oglindă fără teamă?