Sub pielea tăcerii: Viața ascunsă a lui Radu

— Unde te duci la ora asta, Radu? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare. Radu s-a întors spre mine cu un zâmbet obosit, evitându-mi privirea.

— Am uitat ceva la birou, mă întorc repede, a spus el, luându-și geaca fără să mă privească în ochi.

Minciuna plutea între noi ca un abur greu. De luni bune îl simțeam schimbat: absent la cină, irascibil cu copiii, mereu cu telefonul pe silențios. Îmi era teamă să pun întrebări, dar tăcerea lui mă sfâșia mai tare decât orice răspuns dureros.

În seara aceea, am decis să-l urmăresc. Mi-am tras paltonul peste pijama și am ieșit în ploaie, cu inima bătându-mi nebunește. L-am văzut urcând grăbit în mașină și pornind spre centrul orașului. Am condus la distanță, cu farurile stinse, simțindu-mă ca o străină în propria viață.

Radu a oprit într-o zonă întunecată, lângă un bloc vechi. L-am văzut intrând într-o scară murdară, fără să se uite înapoi. Am stat în mașină, tremurând de frig și frică. Mă așteptam să apară o femeie, să-i văd siluetele contopindu-se în lumina slabă a unui apartament străin. Dar nu a venit nimeni.

După aproape o oră, Radu a ieșit. Mergea încet, cu capul plecat. În mâna dreaptă ținea o pungă mică. Am simțit un nod în gât. Nu era iubire ce ascundea, ci altceva. Am pornit motorul și am plecat acasă înaintea lui.

A doua zi dimineață, l-am privit cum își bea cafeaua cu ochii roșii și obrajii supți. Copiii se certau pe telecomandă, iar eu mă simțeam ca o fantomă între ei. M-am apropiat de el și i-am șoptit:

— Trebuie să vorbim.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată după mult timp am văzut frica în ochii lui.

— Ce-ai aflat? a întrebat încet.

— Ce ascunzi de noi? De ce te-ai schimbat atât de mult?

A oftat adânc și a lăsat capul pe masă. Apoi a început să plângă, încet, ca un copil pedepsit. Nu știam dacă să-l mângâi sau să-l urăsc pentru tot ce ne făcea.

— Nu e altcineva… Nu te-am înșelat niciodată, a spus printre lacrimi. Dar nu pot să scap… Am început să joc la păcănele după ce am pierdut serviciul anul trecut. Am crezut că pot recupera banii repede… dar am pierdut tot mai mult. Am împrumutat bani de la niște oameni periculoși…

M-am prăbușit pe scaun. Mintea mea refuza să accepte realitatea: soțul meu avea o dependență de jocuri de noroc. Toate economiile noastre dispăruseră într-o lume pe care eu nu o cunoșteam.

— De ce nu mi-ai spus? am urlat printre lacrimi. Cum ai putut să ne minți atâta timp?

— Mi-a fost rușine… N-am vrut să vă pierd și pe voi…

În zilele care au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Mama mea a venit să stea cu copiii când eu nu mai puteam ridica capul din pernă. Tata l-a privit pe Radu cu dispreț și i-a spus:

— Bărbat adevărat nu-și distruge familia pentru niște fise!

Radu nu a răspuns nimic. S-a închis în dormitor zile întregi, refuzând să vorbească cu oricine. Copiii au început să întrebe de ce tata nu mai vine la joacă sau de ce mama plânge mereu la bucătărie.

Într-o seară, când toți dormeau, am găsit curajul să-i spun mamei adevărul.

— Nu știu dacă pot să-l iert… Nu știu dacă mai are rost să luptăm pentru ceva ce pare deja pierdut.

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Nimeni nu e perfect, Irina. Dar trebuie să decizi tu dacă vrei să-l ajuți sau să-l lași să se piardă singur.

Am început să caut ajutor: grupuri de sprijin pentru dependenți, psihologi, chiar și preotul din cartier a venit să vorbească cu Radu. A fost greu — fiecare zi era o luptă cu rușinea și neputința. Prietenii ne-au întors spatele când au aflat adevărul; rudele ne-au judecat aspru.

Dar încet-încet, Radu a început să se schimbe. A acceptat să meargă la terapie și a găsit un job nou la un atelier auto din cartier. Nu era mult, dar era un început.

Au trecut luni de zile până când am reușit să stăm din nou la masă împreună fără să simt că mă sufoc de furie sau tristețe. Copiii au început să râdă din nou; eu am început să sper că poate vom reuși să ne vindecăm.

Dar rana rămâne acolo — sub pielea tăcerii noastre, gata oricând să sângereze din nou.

Mă întreb uneori: cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim? Și cât suntem dispuși să iertăm pentru a salva ceea ce am construit împreună?