Umbra mamei-soacre: Povestea unei iubiri încercate
— Irina, nu ai pus destulă sare în ciorbă. Vlad nu o să mănânce așa ceva, știi bine că îi place mai sărată!
Vocea doamnei Mariana răsună ca un tunet în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, dar încerc să nu răspund. Vlad tocmai intră pe ușă, obosit după o zi lungă la serviciu. Îi zâmbesc timid, dar el trece pe lângă mine fără să mă privească, direct spre mama lui.
— Mamă, ce-ai făcut bun azi?
— Ciorbă de legume, dar Irina nu a pus destulă sare. Poate îi spui tu să fie mai atentă data viitoare.
Simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când face asta. De când ne-am căsătorit, acum doi ani, doamna Mariana a găsit mereu motive să mă critice. La început am crezut că e doar gelozie sau poate dorința de a-și proteja fiul. Dar cu timpul, am început să simt că mă vrea plecată din viața lui Vlad.
Mama mea nu mă crede când îi povestesc. „Irina, poate exagerezi. E mama lui, trebuie să o respecți.” Dar cum să respecți pe cineva care te privește ca pe un intrus în propria ta casă?
Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am auzit-o pe doamna Mariana vorbind la telefon în sufragerie:
— Nu știu cât mai rezist cu fata asta aici. Vlad era altfel înainte… Acum parcă nu-l mai recunosc. Trebuie să fac ceva.
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era prima dată când o surprindeam vorbind urât despre mine, dar niciodată atât de direct. Am vrut să-i spun lui Vlad, dar știam deja răspunsul:
— Irina, mama nu ar face niciodată așa ceva! Tu vezi lucruri care nu există.
Într-o duminică, la masa de prânz, conflictul a izbucnit. Doamna Mariana a început să povestească despre fosta iubită a lui Vlad, Andreea:
— Era atât de ordonată și gătea minunat! Vlad era mereu fericit cu ea.
Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad nu a zis nimic, doar s-a uitat în farfurie. Am ieșit din cameră și m-am prăbușit pe pat, plângând în hohote. M-am simțit singură și neputincioasă.
A doua zi dimineață, am găsit hainele mele scoase din dulap și puse într-o sacoșă la ușă.
— Am făcut curat în dulap, poate vrei să-ți aranjezi lucrurile altundeva, mi-a spus doamna Mariana cu un zâmbet fals.
— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat tremurând.
— Nimic, doar că poate ar fi mai bine pentru toți dacă ai pleca o vreme la mama ta. Vlad are nevoie de liniște.
Am încercat să-i spun lui Vlad ce s-a întâmplat, dar el a ridicat din umeri:
— Irina, mama vrea doar ce e mai bine pentru noi. Poate chiar ar trebui să mergi câteva zile la ai tăi.
Am plecat plângând spre gară. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar nu a înțeles nici ea gravitatea situației.
— Poate e doar o perioadă grea. Întoarce-te și încearcă să vorbești cu Vlad.
M-am întors după două zile. În apartament era liniște. Doamna Mariana mă privea cu răceală.
— Te-ai întors? Credeam că ai înțeles mesajul.
În acea noapte am avut un coșmar: eram prinsă într-o cameră fără ferestre, iar vocea doamnei Mariana răsuna peste tot: „Nu ești destul de bună pentru fiul meu!”
Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar nu sunt suficient de bună pentru Vlad? Poate greșesc undeva?
Într-o zi, am găsit o scrisoare ascunsă sub pernă. Era scrisul doamnei Mariana:
„Irina, dacă ții la Vlad cu adevărat, pleacă. Îl faci nefericit. Nu ești femeia potrivită pentru el.”
Am simțit cum mi se frânge inima. Am luat scrisoarea și i-am arătat-o lui Vlad.
— Ești sigură că e scrisul mamei? Poate cineva vrea să ne despartă…
Atunci am înțeles: Vlad nu va vedea niciodată adevărul. Pentru el, mama lui era sfântă.
Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar nu voiam să renunț fără luptă. Am încercat să vorbesc cu doamna Mariana:
— De ce mă urâți atât de mult? Ce v-am făcut?
M-a privit rece:
— Nu te urăsc, Irina. Doar că nu ești potrivită pentru fiul meu. El merită mai mult.
Am plecat din cameră cu lacrimi în ochi. În acea seară am dormit pe canapea.
Zilele au trecut greu. Vlad era tot mai distant. Doamna Mariana își petrecea tot timpul cu el: îi gătea mâncărurile preferate, îi spăla hainele, îi făcea cumpărăturile. Eu eram invizibilă.
Într-o seară am auzit-o spunându-i lui Vlad:
— Dacă vrei să fii fericit cu adevărat, trebuie să alegi între mine și ea.
Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Mamă… nu pot alege.
Atunci am știut că lupta mea e pierdută.
Am plecat într-o dimineață devreme, fără să mă uit înapoi. Mama m-a primit din nou acasă și abia atunci am simțit cât de mult m-am pierdut pe mine însămi încercând să mulțumesc pe toată lumea.
Acum stau și mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne pierdem vocea și demnitatea încercând să fim „bune” pentru alții? Oare chiar merită sacrificiul?