„Ești de Vină că Suntem Faliți: Mama Mea Mă Învinovățește pentru Problemele Noastre Financiare”

L-am cunoscut pe Andrei în al doilea an de facultate. Era fermecător, ambițios și ne-am îndrăgostit rapid. Până la vârsta de 22 de ani, am decis să ne căsătorim. Amândoi aveam visuri de a construi o viață împreună, dar realitatea ne-a lovit dur și rapid.

Andrei tocmai își începuse jobul ca dezvoltator software junior, iar eu încă îmi terminam studiile în educație. Ne-am mutat într-un apartament mic într-o zonă nu prea bună a orașului pentru că era tot ce ne puteam permite. Chiria era mare, iar venitul nostru combinat abia acoperea cheltuielile. Eram constant stresați din cauza banilor, dar credeam că lucrurile se vor îmbunătăți odată ce voi absolvi și voi începe să lucrez.

Cu toate acestea, viața avea alte planuri. La doar câteva luni după nunta noastră, am aflat că sunt însărcinată. Eram încântați, dar și terifiați. Cum ne-am descurca cu un copil pe drum? Am decis să cerem ajutorul familiilor noastre.

Părinții lui Andrei erau amabili, dar nu erau în poziția de a ajuta financiar. Locuiau în alt oraș și se confruntau cu propriile lor probleme. Mama și bunica mea, pe de altă parte, erau bine situate financiar. Mama avea o carieră de succes ca avocat, iar bunica moștenise o sumă considerabilă de bani de la bunicul meu decedat.

Când am sunat-o pe mama să-i împărtășesc vestea și să cer ajutor, răspunsul ei a fost rece și lipsit de compasiune.

„E vina ta că ești falită,” a spus ea direct. „Nimeni nu te-a forțat să te căsătorești și să ai un copil atât de tânără.”

Eram uluită. Întotdeauna am fost apropiată de mama mea, iar cuvintele ei dure m-au rănit profund. Am încercat să-i explic situația noastră, sperând că va înțelege și va oferi un sprijin, dar ea a rămas fermă.

„Ți-ai făcut patul, acum dormi în el,” a continuat ea. „Trebuie să înveți să fii responsabilă pentru propriile tale alegeri.”

Am închis telefonul în lacrimi. Andrei a încercat să mă consoleze, dar am văzut îngrijorarea în ochii lui. Eram pe cont propriu.

Pe măsură ce sarcina mea avansa, situația noastră financiară s-a înrăutățit. Facturile medicale s-au adunat și ne-am chinuit să ne permitem chiar și lucrurile de bază. A trebuit să renunț la școală pentru a avea grijă de fiica noastră nou-născută, Emma, ceea ce însemna că ne bazam doar pe venitul lui Andrei.

Am încercat totul pentru a face față cheltuielilor. Andrei a luat proiecte freelance pe lângă jobul său full-time, iar eu am început să fac babysitting pentru vecini ori de câte ori puteam. Dar nu era niciodată suficient. Am rămas în urmă cu chiria și am fost amenințați cu evacuarea de mai multe ori.

Disperată, am contactat-o din nou pe mama, sperând că poate și-a schimbat părerea. Dar răspunsul ei a fost același.

„Trebuie să rezolvi asta singură,” a spus ea. „Nu o să te scot eu din belea.”

M-am simțit abandonată și trădată. Mama și bunica mea aveau mijloacele necesare pentru a ne ajuta, dar au ales să nu o facă. A fost o pastilă amară de înghițit.

Anii au trecut și situația noastră nu s-a îmbunătățit prea mult. Andrei a muncit neobosit, dar salariul lui abia ne ținea pe linia de plutire. În cele din urmă, m-am întors la școală part-time și mi-am obținut diploma, dar găsirea unui loc de muncă care să plătească suficient pentru a face o diferență a fost dificilă.

Emma a crescut într-un mediu de stres financiar constant. Am făcut tot posibilul să o protejăm de asta, dar copiii sunt perceptivi. Știa că ne chinuim și asta a afectat-o și pe ea.

Privind înapoi, mă întreb adesea cât de diferită ar fi fost viața noastră dacă mama ar fi ales să ne ajute când aveam cea mai mare nevoie. Dar gândindu-mă la ce-ar fi fost nu schimbă realitatea.

Astăzi, încă închiriem un apartament mic, trăind de la un salariu la altul. Visurile noastre de a avea o casă par mai îndepărtate ca niciodată. Și deși am învățat să fiu rezilientă și ingenioasă, durerea respingerii mamei mele persistă.