„Fiul Nostru Ne-a Închiriat Casa Fără Să Ne Întrebe: Ne-am Mutat la o Cabana și Acum Ne Luptăm”

Ne-am căsătorit când aveam amândoi douăzeci și trei de ani. Până atunci, eram deja însărcinată. Tocmai terminasem studiile în educație. Familiile noastre nu erau bogate, așa că a trebuit să muncim din greu pentru a ne descurca. Am sărit peste concediul de maternitate și am optat pentru hrănirea cu formulă. Fie că a fost din cauza stresului sau altceva, lucrurile au început să meargă prost de acolo.

Fiul nostru, Andrei, s-a născut sănătos și puternic. Eram extrem de fericiți, dar și copleșiți. Echilibrarea muncii cu creșterea copilului era o luptă constantă. Locuiam într-o casă modestă cu două dormitoare într-un cartier liniștit din Cluj-Napoca. Nu era mult, dar era a noastră.

Pe măsură ce Andrei creștea, arăta promisiuni atât în domeniul academic cât și în sport. Eram părinți mândri, mereu pe marginea terenului să-l încurajăm. Dar când a intrat în adolescență, lucrurile au început să se schimbe. A devenit mai distant, mai rebel. Am pus totul pe seama crizei adolescenței și am sperat că va trece.

Când Andrei a împlinit optsprezece ani, a decis să meargă la facultate în alt oraș. I-am susținut decizia, chiar dacă asta însemna să luăm împrumuturi și să strângem cureaua și mai mult. Voiam ca el să aibă oportunitățile pe care noi nu le-am avut.

După ce Andrei a plecat la facultate, casa părea goală. Soțul meu, Mihai, și cu mine am decis să ne mutăm într-o cabană mică în munți pe care o moștenisem de la bunicii mei. Era un loc liniștit, perfect pentru anii noștri de pensionare. Am lăsat casa lui Andrei, gândindu-ne că ar putea avea nevoie de ea în vacanțe sau după absolvire.

A trecut un an și rar auzeam de la Andrei. Era ocupat cu studiile și noii prieteni. Ne era dor de el, dar înțelegeam că își construia propria viață. Într-o zi, din senin, am primit un telefon de la un vecin din Cluj-Napoca.

„Știați că casa voastră este închiriată?” ne-a întrebat.

Am fost uluiți. Nu îi dădusem lui Andrei permisiunea să închirieze casa. L-am sunat imediat.

„Andrei, ce se întâmplă? De ce este casa noastră închiriată?” a întrebat Mihai furios.

Andrei părea nepăsător. „Aveam nevoie de niște bani în plus pentru școală, așa că am găsit niște chiriași.”

„Fără să ne întrebi?” eram incredulă.

„Nu am crezut că va fi o problemă mare,” a răspuns el.

Eram furioși dar și răniți. Cum putea fiul nostru să facă asta fără să ne consulte? Aveam încredere în el cu casa noastră și el a profitat de acea încredere.

Am decis să ne întoarcem la Cluj-Napoca pentru a confrunta chiriașii și a rezolva situația. Când am ajuns, am găsit un cuplu tânăr care locuia acolo cu bebelușul lor. Semnaseră un contract de un an cu Andrei și nu aveau idee despre situația noastră.

Simțindu-ne învinși, ne-am întors la cabană. Venitul din chirie mergea direct în contul lui Andrei și nu puteam evacua legal chiriașii fără a rupe contractul. Eram blocați.

Pensionarea noastră liniștită s-a transformat într-o luptă financiară. Cabană avea nevoie de reparații pe care nu ni le puteam permite și economiile noastre se diminuau. Am încercat să vorbim din nou cu Andrei, dar el era necomunicativ.

Lunile au trecut și relația noastră cu Andrei s-a deteriorat și mai mult. Ne simțeam trădați și abandonați de propriul nostru fiu. Stresul ne-a afectat sănătatea și căsnicia. Mihai și cu mine ne certam mai des, fiecare dând vina pe celălalt pentru că am avut prea multă încredere în Andrei.

În cele din urmă, nu am avut de ales decât să acceptăm situația noastră. Visul nostru de o pensionare liniștită a fost spulberat, înlocuit de tensiuni financiare și tulburări emoționale. Îl iubeam pe fiul nostru, dar acțiunile lui au lăsat o cicatrice adâncă care poate nu se va vindeca niciodată.