„Fiica Mea, Liana, A Venit la Mine cu o Discuție Serioasă, și Acum Nu Mai Pot Mânca sau Dormi. Nu Știu Ce Să Fac”

Era o după-amiază liniștită de duminică când fiica mea cea mare, Liana, a intrat în sufragerie cu o privire hotărâtă pe față. Eu stăteam pe canapea, schimbând canalele, încercând să găsesc ceva de vizionat. Liana, o elevă de 17 ani în ultimul an de liceu, a fost întotdeauna cea responsabilă, cea care își lua studiile în serios și rareori cauza probleme. Așa că, atunci când a întrebat dacă putem vorbi, am știut că era ceva important.

„Sigur, Liana. Ce ai pe suflet?” am întrebat, ridicându-mă și oprind televizorul.

A luat o gură de aer și s-a așezat în fața mea. „Tată, trebuie să-ți spun ceva. Mă apasă de ceva vreme și nu mai pot ține pentru mine.”

Inima a început să-mi bată mai repede. Ce ar putea fi atât de serios încât să o facă pe fiica mea, de obicei calmă, să pară atât de anxioasă? „Spune-mi, draga mea. Poți să-mi spui orice.”

Liana a ezitat un moment înainte de a vorbi. „Tată, sunt însărcinată.”

Cuvintele m-au lovit ca un trăsnet. Am simțit cum mi se strânge stomacul și mintea mi s-a golit. „Însărcinată?” am repetat, abia reușind să procesez informația.

A dat din cap, cu lacrimi în ochi. „Da, și nu știu ce să fac. Mi-e frică, tată.”

Am luat o gură de aer adâncă, încercând să mă liniștesc. „Cât de avansată ești?”

„Aproximativ trei luni,” a răspuns, cu vocea tremurândă.

Trei luni. Asta însemna că purtase această povară singură timp de un sfert de an. Am simțit un val de vinovăție pentru că nu am observat că ceva era în neregulă. „I-ai spus tatălui copilului?” am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

Liana a dat din cap. „Nu, nu i-am spus. Și el e în ultimul an de liceu și nu vreau să-i distrug viitorul. Nici măcar nu știu dacă ar vrea să fie implicat.”

Am simțit un val de furie față de băiatul care o pusese pe fiica mea în această situație, dar știam că furia nu va ajuta. „Liana, trebuie să găsim un plan. Te-ai gândit ce vrei să faci?”

A dat din cap, ștergându-și lacrimile. „M-am gândit mult. Vreau să păstrez copilul, dar nu știu cum o să reușesc să gestionez școala și tot restul.”

Am întins mâna și i-am luat mâna. „Vom găsi o soluție împreună. Nu ești singură în asta, Liana. Vom trece prin asta.”

Dar pe măsură ce zilele treceau, realitatea situației a început să se instaleze. Sarcina Lianei nu era doar un obstacol temporar; era un eveniment care îi schimba viața. A început să lipsească de la școală, iar notele ei au început să scadă. Stresul și-a pus amprenta asupra sănătății ei, și a devenit din ce în ce mai retrasă.

Am încercat să fiu acolo pentru ea, dar mă simțeam neputincios. Nu puteam să-i iau durerea sau să fac lucrurile mai ușoare pentru ea. Nu puteam să dorm noaptea, îngrijorat de viitorul ei și de viitorul copilului. Mi-am pierdut pofta de mâncare, incapabil să mănânc știind că fiica mea se luptă atât de mult.

Prietenele Lianei au început să se distanțeze, și ea a devenit izolată. Băiatul care era tatăl copilului nu a intervenit niciodată, și Liana a fost lăsată să facă față consecințelor singură. Am privit cum fiica mea, odată vibrantă și ambițioasă, a devenit o umbră a ceea ce fusese.

Într-o noapte, am găsit-o stând în camera copilului pe care începusem să o pregătim, cu lacrimi curgându-i pe față. „Tată, nu știu dacă pot face asta,” a șoptit.

Am îmbrățișat-o, simțind greutatea disperării ei. „Vom găsi o cale, Liana. Trebuie să găsim.”

Dar în adâncul sufletului, știam că nu există răspunsuri ușoare. Drumul înainte era lung și incert, și nu știam dacă vom reuși vreodată să ne întoarcem la viața pe care o cunoșteam odată.