„Fosta mea soacră mă îndeamnă să cer pensie alimentară”: Fiul meu merită mai mult

Au trecut trei ani de la divorțul meu de Andrei și, dacă sunt sinceră, simt că am plutit pe o mare tăcută de atunci. Fiul nostru, Mihai, avea doar cinci ani când Andrei și cu mine am semnat actele care ne-au despărțit viețile. Andrei părea ușurat, aproape dornic să-și lase în urmă responsabilitățile, inclusiv rolul de tată.

La început, Andrei suna de ziua lui Mihai sau în timpul sărbătorilor, vocea lui fiind un ecou tensionat la celălalt capăt al liniei. Dar pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, chiar și acele apeluri rare au dispărut. Mihai a încetat să-și mai întrebe de tatăl său, fața lui tânără căpătând o resemnare tăcută care îmi frângea inima.

Recent, m-am căsătorit cu Radu, un bărbat blând și amabil care ne-a îmbrățișat pe mine și pe Mihai cu brațele deschise. A fost mai mult un tată pentru Mihai în ultimul an decât a fost Andrei de la divorțul nostru. În ciuda acestui nou început, există o umbră care planează asupra familiei noastre, aruncată lung și întunecată de trecut.

Elena, mama lui Andrei, a fost mereu o poveste diferită. Spre deosebire de fiul ei, ea a încercat să rămână în viața lui Mihai, vizitându-ne când putea, aducând mereu cadouri și povești. Cu toate acestea, prezența ei a fost întotdeauna un memento al lui Andrei, ca o fantomă la marginea întâlnirilor noastre.

Într-o după-amiază, pe măsură ce frunzele de toamnă pictau pământul în nuanțe aprinse, Elena ne-a vizitat. Ne-am așezat în sufragerie, o ceașcă de cafea răcindu-se între noi. „Ar trebui să ceri pensie alimentară,” a spus brusc, vocea ei fermă, ochii evitându-i pe ai mei.

Am oftat, greutatea trecutului apăsându-mi umerii. „Elena, Andrei nici măcar nu-și sună fiul. Ce te face să crezi că va plăti pensie alimentară?”

„Trebuie să-și asume responsabilitatea. Mihai merită atât,” a insistat ea, mâinile tremurând ușor în timp ce le strângea strâns în poală.

Adevărul este că m-am gândit la asta înainte. Banii în plus ar putea ajuta, mai ales cu școala lui Mihai și facturile medicale pentru astmul său. Dar gândul de a-l aduce pe Andrei înapoi în viețile noastre doar pentru a-l forța să scrie un cec în fiecare lună părea ca deschiderea unei uși către o cameră plină de fantome.

„O să mă gândesc,” am murmurat în cele din urmă, nevrând să o rănesc. Elena a dat din cap, părând atât învinsă cât și plină de speranță.

Săptămânile s-au transformat în luni și ideea mă bântuia. Într-o seară, am adus subiectul în discuție cu Radu, care m-a ascultat liniștit înainte de a-mi lua mâna. „Orice decizi, sunt aici. Mihai este și prioritatea mea.”

Încurajată de sprijinul lui, am contactat un avocat și am început procesul. Nu a fost nici ușor, nici plăcut. Andrei a răspuns cu tăcere la început, apoi cu furie și cuvinte amare. Procedurile legale s-au prelungit, fiecare sesiune fiind o luptă epuizantă.

În cele din urmă, instanța a decis în favoarea noastră. Andrei a fost obligat să plătească o sumă modestă în fiecare lună. Dar victoria părea goală. Nu era nicio bucurie în asta, doar recunoașterea tristă că unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca vreodată complet.

Plățile lui Andrei erau sporadice în cel mai bun caz, fiecare lună ratată fiind un memento al indiferenței sale. Mihai, crescând și devenind mai perceptiv, urmărea lupta și trăgea propriile concluzii tăcute.

Într-o seară răcoroasă, în timp ce îmi priveam fiul jucându-se în curte, râsul lui amestecându-se cu aerul rece, m-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă. Sprijinul financiar trebuia să ofere siguranță, dar la ce cost? Umbra reticenței tatălui său părea să se lungească mai mult ca niciodată, un testament tăcut al complexităților familiilor destrămate.