Singurătatea de după aplauze: Povestea unei mame pensionare

— Mamă, nu pot să vorbesc acum, sunt în ședință. Te sun eu mai târziu, bine?

Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună în telefon cu o răceală pe care nu o recunosc. Închid încet, cu un oftat pe care doar pereții îl aud. Mă uit la ceas: 13:47. E a treia zi la rând când încerc să vorbesc cu ea. Mă ridic de pe canapea și mă uit pe geam la strada pustie. În blocul de vizavi, o femeie de vârsta mea își plimbă nepoțelul de mână. Mă întreb când a trecut timpul atât de repede.

Mă numesc Maria și am 68 de ani. Am fost profesoară de limba română la liceu și soția lui Victor, inginer la combinatul din oraș. Am crescut doi copii: Ioana și Radu. Le-am dat tot ce am avut mai bun. Am renunțat la vacanțe ca să le cumpăr cărți, haine, să-i duc la meditații. Casa noastră era mereu plină de râsete și certuri mărunte, de miros de ciorbă și teme făcute pe colțul mesei.

Acum casa e tăcută. Victor a murit acum patru ani, după o boală grea. De atunci, zilele mele curg una după alta, identice, ca picăturile de ploaie pe geam. Dimineața beau cafeaua singură, ascult radioul și mă uit la pozele copiilor de pe raft. Seara mă uit la seriale turcești și tricotez pulovere pe care nu le vrea nimeni.

— Mamă, nu mai trimite atâtea mesaje! Am văzut poza cu pisica, dar nu am timp să răspund mereu, îmi scrie Radu într-o zi pe WhatsApp.

Îmi mușc buza să nu plâng. Îmi amintesc cum îl țineam în brațe când era mic și avea febră. Cum îi făceam ceai cu lămâie și îi citeam povești până adormea. Acum are 35 de ani, lucrează la București într-o firmă mare și vine acasă doar de Crăciun.

De Paște am gătit sarmale și cozonac, sperând că poate vin amândoi. Ioana mi-a spus că are prea mult de lucru, iar Radu că pleacă în Grecia cu prietena lui. Am mâncat singură la masa mare din sufragerie, cu televizorul pornit pe știri ca să nu aud liniștea.

Într-o zi, vecina mea, tanti Viorica, mă invită la cafea.
— Maria, tu ești bine? Nu te văd niciodată cu copiii.

Îi zâmbesc forțat.
— Sunt ocupați… Au viețile lor.

Dar adevărul e că mă simt abandonată. Mă întreb dacă am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult? Poate nu i-am învățat să prețuiască familia? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai am loc în ea?

Într-o seară, adun curaj și îi sun pe amândoi pe video. Ioana răspunde după câteva secunde.
— Ce e, mamă? Sunt obosită… Ai pățit ceva?
— Nu… Voiam doar să vă văd.
— Mamă, nu pot acum… Hai că te sun mâine.

Radu nici nu răspunde. Îmi lasă un mesaj sec: „Sunt la sală.”

Mă prăbușesc pe fotoliu și plâng în hohote. Mă simt inutilă, invizibilă. Mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru ei și la cât de puțin contează acum.

A doua zi primesc un telefon neașteptat de la sora mea, Elena.
— Maria, hai la mine la țară câteva zile! Te ajut să uiți de necazuri.

Accept fără tragere de inimă. La țară e liniște și aer curat, dar tot singură mă simt printre oameni străini. Într-o seară stau cu Elena pe bancă în fața casei.
— De ce nu mă mai caută copiii? întreb cu glas stins.
— Așa sunt tinerii azi… Nu mai au timp nici pentru ei. Dar tu trebuie să trăiești pentru tine acum!

Vorbele ei mă dor și mă liniștesc în același timp. Poate că am trăit prea mult prin ei și am uitat cine sunt eu fără rolul de mamă.

Când mă întorc acasă găsesc cutia poștală goală și niciun mesaj nou pe telefon. Îmi fac curaj și mă înscriu la un club de lectură la bibliotecă. Acolo descopăr alte femei ca mine: singure, cu copii plecați prin lume, cu doruri nespuse.

Într-o zi primesc un mesaj scurt de la Ioana: „Mamă, te iubesc. Îmi pare rău că nu te sun mai des.”

Plâng din nou, dar de data asta lacrimile sunt dulci-amare. Poate că nu e vina mea sau a lor. Poate că viața ne duce pe drumuri diferite și trebuie să învăț să trăiesc cu dorul acesta care nu trece niciodată.

Mă uit la poza familiei din sufragerie și mă întreb: Oare dragostea de mamă se uită vreodată? Sau rămâne acolo, ca o lumină mică ce nu se stinge niciodată?

Voi ce credeți? E vina părinților când copiii uită să sune sau pur și simplu așa e viața acum?