Fiul meu îmi trimitea bani în fiecare lună… dar eu nu am primit niciodată nimic. Ce am văzut pe camerele băncii mi-a distrus familia.

— Nu se poate, nu se poate, nu se poate… repetam în șoaptă, cu mâinile tremurânde, în timp ce priveam monitorul rece al băncii. În jurul meu, lumea se mișca încet, ca într-un vis urât din care nu mă puteam trezi. Doamna de la ghișeu mă privea cu milă, dar nu putea face nimic. Pe ecran, imaginea era clară: o femeie, cu părul scurt, grizonat, îmbrăcată cu paltonul vechi al surorii mele, scotea bani de pe cardul meu. Nu eram eu. Era sora mea, Mariana.

Totul a început cu un an în urmă, când sănătatea mea a început să se șubrezească. Radu, fiul meu, plecat de ani buni la muncă în Germania, mă suna în fiecare duminică. „Mamă, ți-am trimis iar bani, să ai de medicamente și de mâncare. Ai grijă de tine!” Îi mulțumeam mereu, dar în sufletul meu creștea o neliniște. Nu primeam niciun ban. Pensia abia îmi ajungea de la o lună la alta, iar medicamentele erau tot mai scumpe. Îi spuneam lui Radu că mă descurc, că nu am nevoie de nimic, dar el insista. „Mamă, nu te mai încăpățâna, am trimis deja. Verifică la bancă.”

De fiecare dată când mergeam la bancă, doamna de la ghișeu îmi spunea același lucru: „Nu aveți niciun transfer nou, doamnă Elena.” Mă întorceam acasă cu sufletul greu, rușinată că nu știu să folosesc cardul sau că poate am uitat PIN-ul. Mariana, sora mea, locuia la două străzi distanță. Venea des la mine, mă ajuta cu cumpărăturile, cu curățenia. „Lasă, Elena, nu te mai stresa cu banii. Radu e departe, nu știe cât de greu e aici. Ne descurcăm noi.”

Într-o zi, Radu m-a sunat supărat. „Mamă, de ce nu ai scos banii? Am văzut că nu ai retras nimic de două luni!” Am simțit cum mi se taie respirația. „Radu, nu am primit nimic. Am fost la bancă, nu e niciun ban.” S-a făcut liniște la telefon. „Mamă, ceva nu e în regulă. O să verific eu de acolo.”

După câteva zile, Radu m-a sunat din nou. „Mamă, am vorbit cu banca. Banii au fost retrași de fiecare dată, la aceeași sucursală, la câteva ore după ce îi trimiteam. Cineva are cardul tău.” Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. „Nu e posibil, Radu. Cardul e la mine, nu l-am dat nimănui.”

Am mers împreună la bancă, când Radu a venit acasă, după aproape doi ani. Am cerut să vedem imaginile de pe camerele de supraveghere. Doamna de la bancă a fost amabilă, dar părea că știe deja ce vom descoperi. Când am văzut imaginea Marianei, am simțit cum mi se prăbușește lumea. Sora mea, cea care mă ajuta, cea care venea la mine cu supă de pui și cu pâine caldă, îmi fura banii. Îmi lua cardul din poșetă când venea la mine, știa PIN-ul pentru că îl scrisesem pe un bilețel, să nu-l uit.

Radu a izbucnit: „Cum ai putut, mătușă? Cum ai putut să-i faci asta mamei?” Mariana a început să plângă, să se scuze. „Elena, nu am vrut… Am avut nevoie de bani pentru copii, pentru facturi. Am vrut să-ți spun, dar nu am avut curaj. Am crezut că o să pot să-i pun la loc, dar n-am reușit…”

Mama noastră murise de tânără, iar eu și Mariana am crescut împreună, ca două surori care nu se aveau decât una pe cealaltă. Am trecut prin sărăcie, prin lipsuri, prin ierni grele fără lemne. Dar niciodată nu m-am gândit că ea ar putea să mă trădeze așa. Radu a vrut să meargă la poliție. Eu l-am oprit. „Nu, Radu. E sora mea. Nu pot să o dau pe mâna poliției.”

De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Mariana nu a mai venit la mine. Radu nu mai vorbește cu ea. Familia noastră s-a rupt, ca o pânză veche, rosă de timp și de minciuni. Vecinii au aflat, au început să vorbească. „Săraca Elena, uite ce i-a făcut sora ei…”

În fiecare seară, mă uit la poza cu mine și Mariana, de la nunta ei. Eram tinere, cu ochii plini de speranță. Acum, mă simt bătrână și singură. Radu mă sună des, dar vocea lui e mereu tristă. „Mamă, ai nevoie de ceva? Să-ți trimit bani?”

Nu mai vreau bani. Vreau doar să-mi recuperez liniștea, să pot să dorm fără să mă gândesc la trădarea Marianei. Oare am greșit că am iertat-o? Oare familia se poate repara după o astfel de rană? Voi ce ați fi făcut în locul meu?