Mi-am vândut partea din apartamentul mamei și fratele meu nu m-a mai privit niciodată la fel

— Tu ești întreagă la cap, Mirela? a țipat Cătălin, cu palma izbită de masa din bucătărie de s-a clătinat farfuria cu mere.

Mama a rămas cu cana de ceai în mână, nemișcată. Doar lingurița tremura și lovea porțelanul mărunt, enervant. Eu stăteam lângă geam, cu contractul de ofertă în geantă, și simțeam că nu mai am aer.

— Nu mai pot, Cătălin, i-am zis. Nu mai pot să trăiesc așa. Vreau să plec la Cluj. Am găsit de muncă. Am nevoie de bani.

— Și pentru asta vinzi jumătate din casa în care stă mama?

N-a ridicat vocea la final. A spus-o mai încet, și tocmai asta m-a rupt. Pentru că în vocea lui nu era doar furie. Era și dezgust.

Apartamentul era al mamei. Fusese. Cu doi ani înainte, după ce tata murise de inimă, mama a chemat notarul și ni l-a donat mie și lui Cătălin, jumătate-jumătate. A zis atunci că vrea să fie „cu lucrurile puse în ordine”, să nu ne certăm după moartea ei. Ce ironie amară. Exact de acolo a început totul.

Mama a rămas cu drept de uzufruct viager, adică putea locui acolo până la sfârșitul vieții. Pe hârtie părea clar. În viață, nimic n-a mai fost clar.

Eu aveam 38 de ani, un divorț urât în spate și o fetiță de 12 ani, Ilinca. Lucram la o farmacie în Ploiești pe un salariu care se ducea pe chirie, meditații, rate și mâncare. Fostul meu soț, Sorin, plătea pensia când își aducea aminte. Uneori lipseau luni întregi. Îmi era rușine să cer ajutor, dar ajunsesem să număr monedele la Mega înainte de casă. Așa trăiam.

Când am primit oferta de job din Cluj, la un lanț farmaceutic mai mare, mi s-a părut singura ușă care se mai deschidea. Salariu mai bun, program mai omenesc, șansa să o iau pe Ilinca de la zero, într-un loc unde nu ne știa toată lumea povestea. Dar aveam nevoie de bani pentru chirie, garanție, mutare, o lună-două până intram în ritm. N-aveam de unde.

Am încercat întâi să vorbesc omenește.

— Cătălin, cumpără-mi tu partea, i-am spus într-o seară, pe casa scării. Îți dau timp, facem rate între noi. Nu vreau scandal.

A râs scurt, fără pic de veselie.

— Din ce să ți-o cumpăr, Mirela? Eu lucrez la service, am doi copii, credit la mașină și mama pe cap.

— Mama nu e „pe cap”.

— Nu întoarce vorba. Tu pleci și ne lași nouă tot.

M-a durut. Pentru că avea, într-un fel, dreptate. Numai că și eu simțeam că mă înec. Toată viața mea fusese o improvizație. După divorț m-am întors des la mama, cu Ilinca de mână și cu două sacoșe. Mama ne-a ajutat mult, mai ales moral. Dar ajutorul ăsta avea și o greutate. În orașul ăla mic, toți știau tot. „Uite-o și pe Mirela, s-a întors la mă-sa.” „N-a fost bună de nevastă.” „Fata crește fără tată.” Din astea. Mărunte, dar otrăvitoare.

Cătălin stătea în Drumul Taberei, dar venea aproape zilnic la mama. Îi făcea cumpărături, o ducea la doctor, îi plătea facturi când pensia nu ajungea. El se vedea deja, cred, singurul sprijin real. Și poate chiar era. Asta îl făcea să creadă că i se cuvine mai mult. Nu spunea direct, dar plutea în aer.

Mama tăcea. Asta m-a înnebunit cel mai tare.

— Spune ceva, mamă.

Ea s-a uitat întâi la mine, apoi la Cătălin.

— Eu v-am dat la amândoi. Să vă fie bine.

— Nu ne e bine, am izbucnit. Uite că nu ne e.

Peste două săptămâni, am găsit un cumpărător pentru cota mea. Un bărbat pe nume Marian, din Târgoviște, care cumpăra părți de apartamente și aștepta ani dacă era nevoie. Genul acela de om care vorbește calm și te face să simți frigul prin haină.

Când a aflat Cătălin, a venit la mine la farmacie. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să-mi fie rușine în halul ăla la locul de muncă.

— Tu înțelegi ce faci? a zis printre dinți, lângă raftul cu vitamine. Îi aduci un străin în casă mamei.

— Nu poate să o dea afară.

— Dar poate să-i facă viața iad.

Avea ochii roșii. Nu știu dacă de furie sau de neputință.

— Și mie cine îmi vede viața, Cătălin? Cine?

A făcut un pas în spate și a șoptit:

— Mereu a fost doar despre tine.

Nu i-am răspuns atunci. Dar fraza aia m-a urmărit nopți întregi.

În ziua în care am dus actele, mama n-a vrut să mănânce. Stătea pe marginea patului, îmbrăcată cu puloverul ei gri, deși în casă era cald.

— Mamă, nu te dau afară, i-am spus. Nimeni nu te dă afară.

— Casa nu mai e casă când oamenii se uită urât unii la alții, a zis ea încet.

Am simțit că mă prăbușesc. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna. Era rece.

— Eu vreau doar să trăiesc și eu puțin, mamă. Atât.

— Și eu ce să fac între voi doi?

N-am știut.

După semnare, totul s-a stricat mai repede decât credeam. Marian a început să vină pe la apartament „să-și vadă bunul”. Stătea în hol, se uita la pereți, la geamuri, la balcon. Mama se făcea mică pe fotoliu. Odată a întrebat-o direct:

— Dumneavoastră cât credeți că mai stați aici?

Când mi-a spus, am simțit că-mi amorțesc mâinile. M-am dus glonț la el și am făcut scandal în fața blocului.

— Să nu mai îndrăznești să vorbești așa cu mama!

A ridicat din umeri.

— Doamnă, eu am cumpărat legal. Nu fac decât să-mi apăr interesul.

Interesul lui. Mama mea era „interes”.

Cătălin, când a auzit, a sărit și mai rău.

— Asta ai vrut? Bani de mutare? Uite prețul.

Ne-am certat în fața scării de au ieșit vecinii la uși. Ilinca plângea în spatele meu. Mama încerca să-l tragă pe Cătălin de braț.

— Las-o, mamă, las-o! Să plece! a urlat el. Să plece și să nu se mai uite înapoi!

Am plecat. La propriu. Într-o duminică dimineață, cu un microbuz închiriat, două geamantane mari, câteva cutii și Ilinca adormită pe bancheta din spate. Mama a venit până la poartă. M-a ținut de obraji și m-a sărutat de parcă plecam din țară.

— Să nu uiți cine ești, mi-a zis.

Am vrut să-i spun că nici eu nu mai știu exact. N-am putut.

La Cluj a fost greu. Mai greu decât îmi imaginasem. Chirie mare, ritm nou, Ilinca retrasă și supărată, eu muncind până cădeam. Dar, încet, am început să respir. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțeam că stau cu capul sub apă.

Doar că seara, când se liniștea totul, mă lovea vinovăția. O sunam pe mama și o auzeam obosită.

— A venit iar omul ăla, îmi spunea. S-a certat cu Cătălin pe palier.

Cătălin a ajuns să facă un împrumut ca să-i cumpere lui Marian partea. Cu dobândă mare. Cu nervi. Cu umilință. Mi-a spus asta abia după luni de zile, într-un telefon scurt.

— Am rezolvat, a zis. Să dormi liniștită acum.

Tonul lui m-a tăiat. Nu era victorie acolo. Era doar oboseală și ceva închis definitiv.

După un an, mama a făcut un AVC ușor. N-am aflat de la ea. Am aflat de la vecina de la trei, tanti Florica, care m-a sunat pe ascuns.

Am venit cu primul tren. În salon, mama părea micșorată. Cătălin stătea pe un scaun de plastic și se uita în podea.

— De ce nu m-ai sunat? l-am întrebat.

— Ca să ce? a zis el. Să mai vinzi ceva?

A fost nedrept. Și totuși, n-am avut putere să mă apăr. M-am așezat lângă el și, după câteva minute grele, a început să plângă. Încet, cu capul în mâini. Nu-l văzusem niciodată așa.

— Eu n-am vrut să fiu dușmanul tău, Mirela, a spus. Dar m-ai pus să aleg între tine și liniștea mamei.

Atunci am plâns și eu. Pentru tata, pentru anii pierduți, pentru mândria noastră proastă, pentru toate vorbele aruncate care nu se mai puteau lua înapoi. Pentru că adevărul era urât și simplu: eu voiam să scap, iar el voia să țină totul în picioare. Și mama a fost prinsă la mijloc, exact ea, care credea că o donație făcută din dragoste o să ne păstreze uniți.

Acum fac naveta des. Trimit bani. Stau cu mama la controale. Cu Cătălin vorbesc civilizat, dar între noi e o crăpătură care nu se închide de tot. Uneori mai glumim stângaci, de dragul mamei. Alteori tăcem mult.

Și încă mă întreb dacă am avut dreptul să aleg viața mea, când alegerea mea a zguduit casa în care a rămas mama. Voi ce ați fi făcut în locul meu? O fi independența un drept, dacă prețul îl plătesc cei rămași acasă?