Când am aflat că banii pentru investigațiile noastre ajunseseră iar la părinții lui, i-am spus soțului meu: „Dar noi când mai avem voie să trăim?”

— Ai trimis și banii ăia? l-am întrebat, cu telefonul lui în mână. Radu s-a oprit în ușa bucătăriei. Pe ecran era transferul: o mie opt sute de lei, către mama lui. Exact cât strânseserăm pentru primele consultații și o parte dintre analize.

— A zis că tata are nevoie de un tratament.

— Ce tratament?

Și-a lăsat cheile pe masă, încet.

— Nu știu, Irina. N-am întrebat.

Atunci am izbucnit. Nu frumos, nu cu vorbe cumpănite.

— Pentru copilul nostru trebuie să știm fiecare preț. Pentru ai tăi ajunge un telefon?

Aveam treizeci și șase de ani și de aproape patru încercam să rămân însărcinată. La ultima consultație, medicul ne recomandase investigații suplimentare și ne explicase că fertilizarea in vitro putea deveni o opțiune. Nu aveam încă toate răspunsurile. Aveam însă o listă de analize și teama că mai amânăm un an.

Locuiam în Brașov, într-un apartament cu două camere, cumpărat prin credit. Eu lucram la facturare într-un depozit, Radu era electrician. Nu câștigam rău pe hârtie. Numai că pe hârtie nu apăreau mereu măseaua spartă, frigiderul stricat sau telefonul de duminică de la Buzău.

Părinții lui aveau pensii mici. Știam asta și nu le contestam lipsurile. La început, chiar eu puneam în sacoșe cafea, ulei, carne pentru congelator. Le plătisem o factură restantă la gaze, apoi medicamentele socrului meu.

După aceea, ajutorul devenise ceva ce ni se cerea fără să mai fim întrebați dacă putem.

Într-o lună era acoperișul magaziei. În alta, niște pastile care „nu se dau pe gratis”. Apoi trebuia schimbată o țeavă. Trimiteam șase sute, nouă sute, uneori peste o mie de lei. Când spuneam că avem rata, soacra mea, Viorica, răspundea:

— Voi sunteți tineri. Mai faceți.

Eu am purtat trei ierni aceleași ghete, lipite de două ori. Radu lua lucrări sâmbăta. Când venea acasă, adormea pe canapea cu mâna pe telecomandă. Nu mergeam în concedii. Ziceam că strângem pentru noi, dar mereu apărea ceva mai urgent.

În seara transferului, am scos din sertar caietul în care notam cheltuielile.

— Uite. Aici suntem noi. Rata, întreținerea, mâncarea. Și aici sunt ai tăi.

A tras scaunul și s-a așezat. Nu se uita la mine.

— M-au crescut. Tata a muncit până i-au cedat genunchii.

— Știu. Dar eu nu ți-am cerut să-i lași fără pâine. Te întreb de ce ai dat economiile noastre fără să-mi spui.

— Pentru că știam că o să te superi.

Asta m-a durut mai tare decât suma. Mă transformase în omul de care trebuia să ascundă lucruri, ca să poată rămâne fiul bun.

Am dormit separat două nopți. În a treia, l-am găsit în bucătărie, adunând transferurile din aplicația băncii. Lângă el era o cană de ceai rece.

— Nu credeam că sunt atât de mulți, a spus.

N-am zis „ți-am spus eu”. M-am așezat lângă el.

Am făcut un buget. Nu mai trimiteam bani lunar și nu mai plăteam automat facturile părinților. Pentru o urgență medicală adevărată aveam să discutăm împreună și, dacă puteam, să achităm direct consultația sau medicamentele. Nicio sumă din economii fără acordul amândurora.

Nu ne-a ieșit discuția din prima. Radu se ridica, se plimba, revenea.

— Dacă pățesc ceva și eu le-am spus nu?

— Atunci vedem ce putem face. Dar acum pățim noi ceva, Radu. Și nici măcar nu ne mai uităm unul la altul.

Duminică și-a sunat mama. Am rămas lângă el, fără să vorbesc.

— Mamă, luna asta nu vă mai trimit. Nici în lunile următoare nu putem continua ca până acum. Avem cheltuieli medicale și noi.

S-a făcut liniște. Apoi i-am auzit vocea chiar și fără difuzor.

— Nora mea a hotărât, nu?

— Eu vorbesc cu tine.

— Te-am crescut și acum trebuie să cer voie ca să-mi cumpăr o pastilă?

Radu își freca fruntea. A încercat să-i explice, dar ea a închis.

Până seara sunase mătușa Rodica. A doua zi, un văr. Toți știau că Viorica plânsese și că fiul ei „o abandonase”. Nimeni nu întrebase cât trimiseserăm până atunci.

Rodica mi-a spus că o femeie înțeleaptă nu pune bărbatul să aleagă între ea și mamă.

— Dar între mama lui și sănătatea noastră cine îl pune să aleagă? am întrebat.

A oftat și mi-a spus că sunt prea sensibilă.

Vizita lor a venit după trei săptămâni. Făcusem ciorbă și ardei umpluți, fiindcă știam că îi plac socrului meu. Viorica s-a așezat pe marginea canapelei, cu geanta în poală.

— Hai la masă, mamă, a spus Radu.

— Nu mi-e foame.

Dumitru se ridicase deja, dar s-a așezat la loc.

— Măcar puțină ciorbă, am încercat eu.

— Lasă, să nu vă fac pagubă. Aveți nevoie de bani.

Țineam polonicul deasupra farfuriei. Mi-a picurat ciorbă pe fața de masă și am rămas uitându-mă la pată.

Radu a pus pâinea jos.

— Nu așa, mamă. Irina v-a primit în casa noastră. Dacă ești supărată pe mine, vorbește cu mine.

— Ai ajuns un copil fără suflet.

I-am văzut maxilarul încordându-se.

— Sunt tot copilul tău. Dar sunt și soț.

Au plecat fără să mănânce. Dumitru mi-a atins umărul în hol, stângaci, dar n-a spus nimic. După ce s-a închis ușa, Radu a început să strângă farfuriile curate. I-au dat lacrimile deasupra chiuvetei. L-am luat în brațe și am stat așa, cu apa curgând.

N-am devenit liniștiți peste noapte. La fiecare telefon tresărea. Eu mă simțeam vinovată când cumpăram ceva pentru casă. Odată am pus înapoi pe raft un set de prosoape, deși ale noastre erau destrămate. Ajunseserăm să ne cerem scuze și pentru lucruri mărunte.

În cinci luni am strâns banii pentru primele investigații. Am mers împreună la clinică. Radu ținea dosarul, eu bonul de ordine. Nu aveam nicio garanție că vom deveni părinți, dar nu mai amânam din cauza unui transfer făcut pe ascuns.

Cu ai lui vorbim rar. Îi întrebăm de sănătate, însă conversațiile se termină repede. Radu încă suferă. Uneori mă tem că, într-o zi, o să-mi reproșeze răceala dintre ei. I-am spus și asta. Mi-a răspuns că limita e și a lui, nu doar a mea.

Îmi doresc să ne apropiem iar de părinții lui, dar nu știu cum, dacă apropierea trebuie plătită în fiecare lună.

Oare poți fi un copil bun și atunci când spui: „Atât putem, mai mult nu”?