Mama mi-a spus ani întregi că nu sunt suficient de bună. Când am auzit-o vorbind la fel cu fetița mea, am luat farfuria de pe masă și am spus: „Plecăm.”

— Mai lasă pâinea, Ilinca. Vrei să ajungi ca maică-ta?

Fetița mea a rămas cu bucata în mână. Mama a continuat să taie friptura, de parcă tocmai îi ceruse sarea. Eu am luat farfuria din fața copilului și am pus-o lângă chiuvetă.

— Ne îmbrăcăm. Plecăm.

Ilinca s-a uitat speriată la mine.

— Am făcut ceva?

Asta m-a durut mai tare decât vorbele mamei. Copilul meu de opt ani credea că stricase duminica pentru că îi fusese foame.

Am crescut în aceeași casă, rămasă între blocurile unui cartier din Brașov. Aveam o curte mică, două tufe de coacăze și o mamă care putea să mă facă să mă simt urâtă fără să ridice vocea.

Își cobora ochii spre farfuria mea și ofta. Atât. Eu puneam pâinea înapoi.

Dacă luam nouă, verișoara mea luase zece. Dacă îmi cumpăram o bluză, sora mea, Alina, știa să se îmbrace mai bine. Când mi-a scăzut nota la purtare pentru niște absențe, mama a zis că măcar frumoasă dacă eram, dar nici atât.

După aceea râdea.

— Nu mai fi așa sensibilă. Cu tine nu poate omul să glumească.

Tata își vedea de televizor. Uneori spunea «las-o», dar atât de încet, încât nici eu nu știam cui îi vorbește.

La douăzeci și ceva de ani mâncam pe ascuns, lângă frigider, apoi mă pedepseam cu diete care mă lăsau fără putere. Am stat într-o relație în care îmi ceream scuze și când găseam mesaje de la alte femei. Mi se părea că dacă pleacă el, n-o să mă mai vrea nimeni.

La psihoterapie am ajuns după ce am plâns într-o cabină de probă. Ilinca avea atunci trei ani. O auzeam dincolo de perdea întrebându-l pe tatăl ei de ce nu mai iese mami.

Plăteam ședințele din salariul meu de contabilă. Renunțasem la abonamentul de cablu și îmi duceam mâncare la serviciu. Radu întreba uneori dacă nu puteam merge mai rar.

— Încerc să mă fac bine înainte să o învăț și pe ea să se urască, i-am spus.

Nu m-am schimbat peste noapte. Și acum întorc uneori eticheta unei haine ca să nu văd mărimea. Dar Ilincăi îi cumpăr lucruri care îi vin. Nu lucruri în care trebuie să merite să încapă.

Mama a început devreme cu observațiile. Să-i prind părul, că pare neîngrijită. Să nu-i mai dau gustare, că are obrajii prea rotunzi. Înaintea serbării i-a tras de fustă și i-a spus că nu o avantajează.

Ilinca a cerut pantaloni. Eu am crezut că îi era frig.

Îi spusesem mamei de trei ori să nu mai comenteze despre corpul copilului. O dată la telefon, de două ori de față cu Radu.

— Bine, doamnă profesoară, îmi răspundea. Voi le creșteți în puf.

Duminica aceea, în hol, mama s-a prins de mâneca mea.

— Pentru o vorbă îmi iei nepoata? Eu te-am crescut, eu v-am ajutat când aveați rate!

Ne împrumutase bani pentru centrală. Îi dădusem înapoi, lunar, până la ultimul leu. N-am mai spus asta. Ilinca își încălța ghetele cu mâinile tremurând.

Acasă, Radu a lăsat cheile pe masă.

— Ai umilit-o. Așa sunt mamele, te stresează din dragoste. Ce faci acum, interzici vizitele?

— Și ea ce a făcut cu Ilinca?

— Nu compara totul cu copilăria ta.

Am tăcut. Aici mă prindea mereu îndoiala. Dacă vedeam răni și unde nu erau?

Seara, Ilinca a venit în bucătărie cu iaurtul nedesfăcut.

— Mami, dacă mănânc asta, mă mai încape fusta până vineri?

Radu era lângă frigider. A întins mâna spre iaurt, apoi a lăsat-o jos.

M-am așezat lângă ea.

— Poți să mănânci, iubita mea. Dacă o haină rămâne mică, schimbăm haina.

După ce a adormit, i-am scris mamei că, pentru o vreme, ne vom vedea doar împreună. Fără comentarii despre greutate, porții sau înfățișare. Dacă începeau, plecam.

M-a sunat Alina. Mama plânsese, avea tensiunea mare, eu făceam din țânțar armăsar.

N-am dormit aproape deloc. Radu n-a mai spus că exagerez, dar nici nu m-a luat în brațe.

Ilinca încă întreabă când merge la bunica. Îi iubește curtea și clătitele. Eu nu vreau să-i iau asta. Vreau doar să poată mânca acolo fără să se simtă greșită.

Oare pot să fiu o fiică bună fără să-mi las copilul să plătească pentru asta?