Mi-am vândut casa moștenită de la părinți ca să-mi salvez fiul de datorii, iar el a jucat și ultimii bani. Când i-am pus geanta la ușă, m-a întrebat: „Mamă, chiar mă lași pe drumuri?”

— Mamă, dacă nu-mi dai banii până la șase, vin oamenii ăia aici!

Radu stătea în mijlocul bucătăriei, cu fața albă și mâinile tremurând. Vasile, soțul meu, ținea certificatul de moștenitor pe masă și îl privea de parcă ar fi vrut să-l rupă. Afară ploua, iar apa se prelingea pe geamul casei în care mă născusem.

— Cât? am întrebat.

Radu și-a lăsat capul în jos.

— Patruzeci și două de mii.

— De lei?

Tăcerea lui mi-a tăiat picioarele.

— De euro, a șoptit.

Atunci am aflat că fiul nostru nu avea doar un credit făcut pe ascuns. Avea bani luați de la două instituții financiare, de la colegi, de la un vecin și de la niște oameni despre care refuza să spună mare lucru. Jucase la aparate și pe telefon. Când pierdea, se împrumuta ca să recupereze. Când câștiga, juca din nou, fiindcă era convins că „a prins schema”.

Noi nu văzuserăm decât bucăți. O factură neachitată. Un telefon amanetat. Salariul dispărut în două zile. Minciuni mici, spuse repede.

„Mi-a întârziat leafa.”

„Am ajutat un prieten.”

„Mi s-a stricat mașina.”

Avea treizeci de ani, dar în seara aceea îl vedeam iar copilul care venea cu genunchii juliți și striga după mine. Numai că rana asta nu puteam s-o spăl cu apă și să-i pun un plasture.

Vasile a refuzat primul.

— Casa nu se vinde. E tot ce avem și nici măcar nu e a mea. E de la părinții tăi.

Radu a început să plângă. S-a pus în genunchi lângă scaunul meu și mi-a prins mâinile.

— Mamă, te rog. Mă opresc. Jur pe tot ce am mai sfânt. Plătim și gata. Dacă nu, mă nenorocesc ăștia.

Ce mamă poate auzi așa ceva și să doarmă liniștită? Eu n-am putut.

Casa era într-un sat de lângă Ploiești. Trei camere, o bucătărie îngustă, vie în spate și un nuc bătrân plantat de tata. Nu era vreun palat, dar fusese făcută cărămidă cu cărămidă. Mama își ținuse zestrea într-un dulap din dormitor, iar tata murise în camera dinspre drum.

Am vândut-o cu șaptezeci și șase de mii de euro. Mai puțin decât sperasem, dar cumpărătorul avea banii pregătiți și noi ne grăbeam. Doamne, cât ne-am grăbit să ne dăm viața din mâini.

În ziua semnării, am ieșit de la notar și am vomitat lângă mașină. Vasile nu mi-a spus nimic. Mi-a pus doar palma pe spate. În săptămâna aceea a încărunțit parcă de tot.

Am plătit datoriile despre care știam. Cu restul banilor am achitat garanția și câteva luni de chirie pentru un apartament cu două camere, la marginea orașului. Mobila noastră nu încăpea. Am dat masa părinților mei unei vecine, iar lada de zestre am dus-o în boxa unei verișoare.

Radu ne-a promis că merge la terapie. A rezistat două ședințe.

— Psiholoaga aia vorbește numai prostii, mi-a spus. Eu n-am o problemă adevărată. Am avut doar o perioadă proastă.

Am vrut să-l cred. Asta e rușinea mea: am vrut atât de tare să-l cred, încât am ignorat ce vedeam.

După trei luni, Vasile a observat că dispăruseră două mii de lei de pe cardul nostru. Erau banii pentru chirie și medicamentele lui de inimă.

Radu a negat. A țipat că îl acuzăm pe nedrept. A trântit ușa și n-a venit acasă două nopți. Apoi m-a sunat plângând, spunând că doarme într-o mașină și că îi e frig.

L-am adus înapoi.

Vasile m-a privit din hol.

— Tu nu-l salvezi, Elena. Tu îi faci loc să continue.

— E copilul nostru.

— Și noi ce suntem? Noi nu mai contăm deloc?

N-am știut ce să-i răspund.

Au urmat luni în care ne-am verificat portofelele înainte de culcare. Țineam cardurile ascunse printre prosoape. Dormeam cu telefonul sub pernă. Radu devenise când blând, când furios. Îmi aducea covrigi dimineața și îmi spunea că mă iubește, iar seara îmi cerea cinci sute de lei pentru o urgență inventată.

Într-o zi mi-a luat verigheta din cutie. A spus că probabil am rătăcit-o la mutare. Am găsit biletul de amanet în buzunarul gecii lui.

Atunci ceva s-a rupt în mine.

Nu pentru aur. Verigheta valora puțin. Dar era singurul lucru pe care nu-l vândusem când plecaserăm din casă.

Vasile a găsit un centru pentru dependențe în Brașov. Tratamentul costa, dar sora mea, Mariana, s-a oferit să ne împrumute. Am stabilit o zi. Radu trebuia doar să accepte și să urce în mașină.

În dimineața aceea, geanta lui era pregătită lângă ușă. Eu îi împăturasem hainele și îi pusesem șosete groase, ca atunci când pleca în tabără.

A ieșit din cameră, a văzut bagajul și a înțeles.

— Nu merg nicăieri.

— Radu, te rog, am spus. Nu mai putem.

— Vreți să mă închideți acolo ca pe un nebun.

— Nu te închide nimeni, a răspuns Vasile. Ori mergi la tratament, ori pleci din casa asta.

Fiul meu a râs scurt. Un râs urât, gol.

— Care casă? Ați vândut-o.

Vasile s-a repezit spre el, dar l-am prins de braț. Pentru câteva secunde nu s-a auzit decât frigiderul vechi din bucătărie.

— Ai dreptate, i-am spus lui Radu. Nu mai avem casa. Am vândut-o pentru tine. Și tocmai de aceea nu-ți mai dăm nimic.

S-a uitat la mine de parcă îl lovisem.

— Mamă, chiar mă lași pe drumuri?

Mi s-a strâns tot trupul. Aș fi vrut să-l iau în brațe, să-i spun că nu, că rezolv eu iar. Numai că nu mai aveam ce să vând. Nici bani, nici putere, nici minciuni în care să mă ascund.

— Te las să alegi, am răspuns. Tratamentul sau plecarea.

Și-a luat geanta. La ușă s-a întors, poate așteptând să-l opresc. N-am făcut-o. După ce a plecat, am stat pe gresie și am plâns cu mâinile la gură, ca să nu mă audă vecinii.

Au trecut șase săptămâni. Mă sună de pe numere diferite. Uneori cere bani. Alteori mă înjură. Într-o noapte mi-a spus că doarme la un prieten și că îi este foame. I-am dus o sacoșă cu mâncare, dar nu i-am dat bani. A luat-o fără să mă privească.

Vasile spune că am făcut ce trebuia. Eu mă trezesc la trei dimineața și mă întreb dacă mai trăiește. Mă uit la locul gol de pe deget și îmi amintesc nucul din curtea părinților mei, casa, masa, toate lucrurile pe care le-am pierdut încercând să nu-mi pierd copilul.

Poate că iubirea nu înseamnă să salvezi mereu. Poate că uneori înseamnă să închizi ușa, chiar dacă rămâi cu mâna pe clanță și plângi.

Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? L-am ajutat, în sfârșit, sau mi-am abandonat propriul fiu?