Mi-am vândut apartamentul ca să-i cumpăr fiului meu o casă, iar acum nora îmi spune că sunt doar musafiră

— Să nu mai spui că e casa ta, că nu e! Casa e pe numele nostru, mi-a aruncat Alina, trântind cârpa pe masă. Dacă nu-ți convine cum trăim, poate găsești altă soluție.

Am rămas cu farfuria udă în mână. În sufragerie, băiatul meu, Radu, se uita la televizor. Volumul era dat încet, deci auzise fiecare cuvânt. Am așteptat să se ridice, să spună ceva. Orice.

N-a spus.

Cu opt luni înainte îmi vândusem apartamentul cu două camere din Ploiești. Nu era lux, dar fusese al meu timp de treizeci de ani. Acolo îl crescusem pe Radu după ce soțul meu, Mihai, murise. Acolo plânsesem, făcusem economii și dormisem liniștită știind că, oricât de puțini bani aveam, nimeni nu mă putea da afară.

Radu și Alina stăteau cu chirie și aveau o fetiță, Mara. Visau la o casă lângă oraș, cu o curte mică. La o masă de duminică, Radu mi-a prins mâna.

— Mamă, dacă vinzi apartamentul și punem banii la avans, luăm casa. Te muți cu noi. Ai camera ta, stai cu nepoata, iar noi avem grijă de tine. Nu te lăsăm singură.

— Dar actele? am întrebat.

Alina a zâmbit.

— Suntem familie. Ce acte ne trebuie între noi?

Am crezut-o. Mai ales fiindcă Radu era copilul meu. I-am dat 68.000 de euro, tot ce primisem. Casa a fost trecută pe numele lor, pentru că ei luaseră creditul pentru diferență. Eu am primit camera cea mică, lângă centrală, și promisiunea că acolo voi îmbătrâni.

În prima lună a fost bine. Găteam împreună, beam cafeaua în curte, iar Mara venea noaptea la mine când visa urât. Apoi Alina a început să lase liste pe frigider.

„Supă pentru Mara. Rufele la spălat. Aspirat sus.”

La început nu m-am supărat. Eram pensionară și voiam să ajut. Numai că ajutorul s-a transformat în obligație. Dacă mâncarea nu era gata, Alina ofta. Dacă ieșeam până la piață fără s-o anunț, mă suna să întrebe cine rămâne cu Mara.

Când am vrut să pun mușcate la intrare, mi-a spus că stric aspectul casei. Când am invitat-o pe sora mea, Doina, la cafea, s-a încruntat.

— Măcar întreabă-ne înainte să aduci musafiri.

Musafiri. În casa cumpărată cu apartamentul meu.

În seara certei, Alina găsise două căni în chiuvetă. Venisem de la medic și mă durea genunchiul, așa că mă întinsesem puțin.

— Eu nu te-am adus aici ca să strâng după tine, a spus ea.

Atunci am izbucnit.

— Nu m-ai adus tu. Eu v-am adus aici! Cu banii mei ați luat casa asta.

Așa mi-a răspuns că nu era casa mea.

După ce Mara a adormit, am intrat la Radu. Stătea pe marginea patului, cu telefonul în mână.

— Mamă, de ce o provoci? Știi că vine obosită de la serviciu.

— Dar eu nu obosesc? Eu gătesc, spăl, duc copilul la grădiniță. Mi-am vândut casa pentru voi.

— Iar începi cu banii…

Tonul lui m-a lovit mai rău decât vorbele Alinei.

— Pentru tine am rămas fără nimic, Radu.

A tăcut, apoi a zis încet:

— Nu te dă nimeni afară. Doar încearcă să te adaptezi.

Să mă adaptez. Adică să nu vorbesc, să nu invit pe nimeni, să muncesc și să fiu recunoscătoare pentru camera de lângă centrală.

A doua zi am căutat actele. În contract nu apărea numele meu nicăieri. Nici drept de locuire, nici partea mea, nimic. Am mers pe ascuns la un avocat. Mi-a spus că pot încerca să dovedesc transferul banilor, dar procesul ar fi greu, lung și dureros.

Când am ieșit din birou, m-am așezat pe o bancă și am plâns. Nu pentru apartament. Pentru că băiatul pe care îl crescusem singură mă lăsase fără apărare, numai ca să nu se certe cu nevasta lui.

De două săptămâni țin o valiză sub pat. Doina mi-a spus că pot sta la ea, dar mi-e rușine să ajung, la 67 de ani, cu viața înghesuită în două sacoșe.

Oare o mamă trebuie să-și ierte copilul chiar și când el îi ia siguranța de la bătrânețe? Voi ați pleca sau ați lupta pentru casa plătită dintr-o viață de muncă?