Mi-am primit fiul și nora în casa mea când au rămas fără nimic, dar după trei ani am auzit propoziția care m-a făcut să le pun bagajele la ușă

— Oricum apartamentul ăsta o să rămână al meu. Ce mare lucru dacă îl vinzi acum și ne dai nouă banii?

Am rămas cu mâna pe clanța bucătăriei. Radu stătea la masă, cu telefonul în palmă, iar Andreea își sorbea cafeaua din cana mea preferată. Vorbeau despre casa mea de parcă eu nu mai eram vie.

— Poftim? am întrebat.

Fiul meu a ridicat ochii, iritat că îl întrerupsesem.

— Mamă, nu începe iar. Am zis doar că ar fi o soluție. Tu te poți muta la țară, în casa bunicii. Noi ne punem pe picioare.

Casa bunicii era nelocuită de doisprezece ani, cu acoperișul spart și igrasie pe pereți.

În clipa aceea am înțeles că, dacă nu îi opream, aveau să mă lase fără bani, fără casă și poate fără minți.

Cu trei ani înainte îi primisem la mine fără să stau pe gânduri. Radu lucrase la o firmă de instalații din București, iar Andreea fusese recepționeră la un cabinet stomatologic. Când firma lui s-a închis și ea a fost concediată, nu și-au mai putut plăti chiria.

M-a sunat într-o seară plângând.

— Mamă, ne scoate proprietarul. N-avem unde să mergem.

Cum să-i spun copilului meu că nu? Sunt văduvă de nouă ani și locuiam singură într-un apartament cu două camere din Ploiești. Le-am pregătit dormitorul, iar eu m-am mutat pe canapeaua din sufragerie. Am scos lenjeria bună din dulap și am umplut frigiderul.

„Două-trei luni”, mi-au spus.

La început chiar i-am crezut.

Din pensia mea și din ce mai câștigam scurtând pantaloni ori schimbând fermoare pentru vecine, plăteam întreținerea, curentul, gazele și mâncarea. Radu spunea că trimite cereri de angajare. Andreea zicea că nu poate accepta orice post, pentru că avea „o anumită pregătire”.

Nu am comentat. Le dădeam și bani de drum pentru interviuri.

Numai că interviurile se răreau, iar cererile lor se înmulțeau.

— Mamă, îmi trebuie două sute de lei. Mi s-a stricat telefonul.

— Mamă, mai ai ceva pe card? Andreea trebuie să-și facă niște analize.

— Elena, dacă tot mergi la piață, ia și niște carne. Radu nu poate mânca numai ciorbe.

Andreea îmi spunea pe nume când era supărată. Când avea nevoie de ceva, deveneam „mamă”.

Într-o iarnă am stat cu caloriferul aproape închis, de teamă să nu vină factura prea mare. Ei țineau aeroterma în dormitor și dormeau în tricou. Când le-am atras atenția, Radu a trântit ușa.

— Nici căldură nu avem voie să folosim? Atunci de ce ne-ai mai primit?

M-am simțit vinovată. Asta era partea cea mai urâtă: reușeau să mă facă să cred că eu greșeam.

După un an, i-am găsit lui Radu de lucru la un vecin care avea o echipă de renovări. Salariul nu era mare, dar era cinstit.

S-a întors după două zile.

— Nu sunt slugă să car saci pentru alții.

— Dar e muncă, mamă… adică Radu, e muncă, am bâiguit eu, încurcând cuvintele de emoție.

Andreea a izbucnit:

— Mereu îl umiliți! Credeți că dacă ne dați o farfurie de mâncare aveți dreptul să ne conduceți viața?

Farfuria aceea de mâncare era cumpărată din banii mei. Tot eu spălam vasele după ei, strângeam hainele de pe jos și mergeam la farmacie când îi durea ceva.

În al doilea an am început să ascund bonurile de pensie. Mi-era rușine, în propria casă, să știe câți bani primesc. De fiecare dată când intra pensia, apărea o urgență.

Într-o lună mi-au cerut 1.500 de lei pentru o garanție la o chirie. M-am bucurat. Am scos economiile pe care le țineam pentru tratamentul la dinți și le-am dat banii.

După două săptămâni, erau tot la mine.

— Ce s-a întâmplat cu chiria?

Radu s-a uitat la Andreea. Ea a ridicat din umeri.

— Am avut niște datorii mai vechi.

Mai târziu am aflat de la sora mea, Mariana, că îi văzuse într-un centru comercial, cu sacoșe și un telefon nou. Când i-am întrebat, m-au acuzat că îi urmăresc.

— Ne verifici prin tot orașul? a strigat Radu. Nu ai încredere în propriul copil?

Am plâns în baie, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă.

Totuși, nu i-am dat afară. Îmi spuneam că Radu e băiatul pe care îl ținusem de mână în prima zi de școală. Copilul care îmi aducea lalele rupte din fața blocului. Cum să împac acel copil cu bărbatul care îmi lua ultimii bani și apoi îmi spunea că nu fac destul?

Ruptura adevărată a venit când am primit o înștiințare că aveam restanțe la întreținere. Eu îi dădusem lui Radu banii trei luni la rând, fiindcă se oferise să plătească el.

— Unde sunt banii? l-am întrebat.

A tăcut.

Andreea a răspuns în locul lui:

— I-am folosit. Aveam nevoie.

— Erau pentru facturi!

— Și noi ce suntem? Nu tot familia ta?

Am împrumutat bani de la Mariana ca să nu ajung pe lista datornicilor. În seara aceea, sora mea m-a privit lung și mi-a spus:

— Elena, ajutorul nu înseamnă să te distrugi ca ei să nu simtă nicio consecință.

Cuvintele ei m-au urmărit luni întregi.

Apoi a venit discuția despre vânzarea apartamentului. Radu vorbea despre moștenirea lui în timp ce eu stăteam la doi pași. Ceva s-a rupt în mine. Nu cu zgomot. Mai degrabă ca un fir întins prea mult.

— Aveți treizeci de zile să plecați, le-am spus.

Andreea a râs scurt.

— Nu vorbești serios.

— Ba da.

Radu s-a ridicat atât de brusc, încât scaunul a căzut.

— Îți dai copilul afară pentru niște bani?

— Nu. Îmi cer casa înapoi după trei ani în care mi-ați luat banii, liniștea și demnitatea.

A urmat iadul. Tăceri, uși trântite, telefoane către rude. Radu le spunea tuturor că îl abandonez. Câțiva m-au sunat să-mi explice ce înseamnă „să fii mamă”. Niciunul nu s-a oferit să-i primească.

În ultima zi, Radu și-a dus bagajele la mașina unui prieten. Andreea nu m-a privit. La ușă, el s-a întors.

— Să nu mă mai cauți niciodată.

Am vrut să-l îmbrățișez. Mi-am înfipt unghiile în palmă și am rămas pe loc.

După ce au plecat, am schimbat încuietoarea. Apoi m-am așezat pe podeaua din hol și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Casa era, în sfârșit, liniștită. Dar liniștea aceea durea.

Au trecut opt luni. Radu lucrează acum la un depozit și stă cu chirie într-o garsonieră. Știu de la Mariana. Nu m-a sunat, iar eu încă mă uit la telefon în fiecare seară.

Poate că într-o zi va înțelege că nu l-am dat afară fiindcă nu-l iubesc. L-am dat afară pentru că iubirea mea ajunsese locul în care el se ascundea de propria viață.

Am fost o mamă rea fiindcă mi-am salvat casa și demnitatea, sau trebuia să mai rabd doar pentru că era copilul meu?