Am rămas însărcinată în clasa a XI-a, iar tata m-a dat afară din casă. Ani mai târziu, mama a venit la ușa mea cu o rugăminte pe care n-am putut s-o refuz

— Ieși din casa mea până nu uit că ești copilul meu!

Tata a izbit cu pumnul în masa din bucătărie, iar cana mamei a căzut pe gresie. Cioburile s-au împrăștiat până sub frigider. Mama stătea lângă aragaz, cu mâna la gură, și nu spunea nimic.

Eu aveam șaptesprezece ani, eram în clasa a XI-a și țineam în buzunar testul de sarcină cu două liniuțe.

— Nu plec nicăieri, am șoptit. Sunt însărcinată, nu sunt criminală.

Palma lui tata a venit atât de repede, încât câteva secunde am auzit doar un țiuit. Mama l-a prins de braț.

— Vasile, ajunge!

— Tu să taci, Elena! Tu ai crescut-o așa!

În seara aceea am pus într-un ghiozdan două bluze, niște lenjerie și caietul de biologie. Am plecat la Radu, tatăl copilului. Avea nouăsprezece ani și lucra la un atelier auto din Bârlad. Îmi promisese că o să fim o familie.

Mama m-a urmărit până la poartă.

— Andreea, gândește-te bine. Lumea o să vorbească.

— Lumea nu doarme cu frica mea, mamă.

A vrut să mă îmbrățișeze, dar s-a oprit. Tata ne privea de la geam. Am plecat fără să întorc capul, deși simțeam că mi se rupe ceva în piept.

Primele săptămâni la Radu au fost liniștite. Locuiam cu mama lui, doamna Mariana, într-un apartament cu două camere. Ea îmi punea mâncare în farfurie și ofta.

— Copii care cresc copii… Ce-o să iasă de aici?

Radu mă lua de mână seara și îmi spunea că se descurcă el. Numai că salariul lui abia ajungea pentru benzină, țigări și partea lui de întreținere. Eu mergeam la liceu cu burta ascunsă sub un hanorac larg.

La început, colegii doar se uitau. Apoi au început șoaptele. O fată m-a întrebat în pauză dacă mai are rost să vin la școală.

— Nu ți-e rușine?

M-am închis în toaleta fetelor și am plâns până a sunat clopoțelul. Profesoara de biologie, doamna Irina, m-a găsit acolo.

— Dacă renunți acum, o să-ți fie de zece ori mai greu să te întorci.

— Și dacă nu pot?

— Atunci vii mâine și mai încerci o zi.

Așa am făcut. Câte o zi.

Am născut-o pe Mara în februarie, într-o dimineață cu zăpadă murdară pe marginea drumului. Când mi-au pus-o pe piept, era roșie, mică și furioasă. Plângea cu toată puterea ei. Atunci am știut că nu regret nimic.

Radu a plâns și el. Trei luni mai târziu, însă, a început să vină tot mai târziu acasă.

— Mai stau și eu cu băieții. M-am săturat numai de scutece și urlete.

— Și eu m-am săturat, dar nu pot să plec la bere când vreau.

— Tu ai vrut copilul.

Cuvintele acelea au rămas între noi ca o ușă trântită.

Într-o noapte i-am găsit în telefon mesaje de la Sorina, o fată care lucra la magazinul de lângă atelier. Nu era nimic de interpretat. Îi scria că abia așteaptă să-l vadă, iar el îi răspundea că acasă se sufocă.

L-am trezit și i-am pus telefonul pe piept.

— Noi te sufocăm?

S-a ridicat nervos.

— N-ai dreptul să-mi umbli în telefon!

— Dar tu ai dreptul să mă lași singură cu copilul tău?

Mariana a intrat peste noi și, în loc să-l certe, mi-a spus să nu fac scandal, că aud vecinii. Atunci am înțeles că trebuia să plec.

Am închiriat o garsonieră la marginea orașului cu ajutorul unei mătuși. Pereții aveau igrasie, iar iarna puneam prosoape la geam ca să nu intre curentul. Trăiam din alocație, indemnizație și câteva ore de curățenie făcute la un cabinet. Uneori mâncam cartofi trei zile la rând. Alteori mințeam că nu mi-e foame, ca să rămână iaurtul pentru Mara.

La liceu revenisem cu un an în urmă. Dimineața o lăsam pe Mara la o vecină, tanti Rodica, apoi alergam la ore. Seara învățam cu ea adormită pe piept. Când îi ieșeau dinții, citeam comentarii la română în timp ce o legănam cu piciorul.

Mama venea uneori pe ascuns. Aducea o sacoșă cu ouă, borș și chiftele.

— Tata știe?

— Nu.

— Atunci de ce mai vii?

— Pentru că sunt mama ta.

— Ai fost mama mea și când m-a dat afară.

Tăcea, își aranja basmaua și pleca repede. Eram prea rănită ca s-o iert și prea obosită ca s-o înțeleg.

Am dat bacalaureatul la douăzeci de ani. În dimineața probei la română, Mara a făcut febră. Am vrut să rămân acasă, dar tanti Rodica aproape m-a împins pe ușă.

— Du-te, fată. Dacă ai ajuns până aici, nu te oprești la ultimul gard.

Am luat bacul cu 7,48. Am plâns în fața avizierului până mi s-a întins rimelul pe obraji. Radu nu m-a sunat. Tata nici atât.

După doi ani, într-o seară de noiembrie, mama a bătut la ușa garsonierei. Era udă de ploaie și tremura.

— Tatăl tău a făcut un accident vascular. E la spital. Nu-și mai mișcă mâna dreaptă.

Am rămas cu mâna pe clanță. Primul meu gând a fost palma lui. Al doilea, felul în care mă învățase să merg pe bicicletă, alergând după mine pe uliță.

— De ce ai venit la mine?

Mama și-a coborât privirea.

— Pentru că sunt singură. Și pentru că am greșit. Am tăcut când trebuia să mă pun în fața ta.

Nu ne-am îmbrățișat. Nu ca în povești. I-am dat un prosop și i-am făcut ceai.

În lunile următoare am mers cu ea la spital, apoi l-am ajutat pe tata cu exercițiile de recuperare. La început nu mă privea. Într-o zi, Mara i-a pus o păpușă în braț și i-a spus „bunicule”. Tata a început să plângă fără sunet.

— Iartă-mă, Andreea, a rostit greu.

Nu i-am spus că l-am iert. Nu eram încă acolo. Dar am rămas în cameră.

Mama a început să stea cu Mara, iar eu m-am înscris la școala postliceală sanitară. Lucram dimineața la cabinet, mergeam la cursuri după-amiaza și învățam noaptea. Au fost zile când voiam să abandonez. Facturile se adunau, Radu trimitea bani rar, iar tata încă mai avea izbucniri amare.

Totuși, am continuat.

Când am primit primul meu post de asistentă medicală, mama m-a așteptat în fața spitalului cu Mara. Fetița mea avea deja șapte ani și ținea un buchet strâmb de margarete.

— Mami, acum tu faci oamenii bine?

Am strâns-o la piept.

— Încerc, iubita mea. Pe unii îi ajuți cu medicamente. Pe alții doar rămânând lângă ei.

Nu am o familie perfectă. Cu tata vorbesc puțin, cu mama încă învățăm să nu ne rănim, iar Radu este mai mult o voce rară la telefon. Dar eu și Mara avem casa noastră, o masă caldă și liniștea pentru care am luptat ani întregi.

Uneori mă întreb dacă iertarea înseamnă să uiți sau doar să alegi să nu mai trăiești în aceeași rană. Voi ați fi putut să vă întoarceți lângă părinții care v-au alungat când aveați cea mai mare nevoie de ei?