Soțul meu spunea că mă ține degeaba în casă. După ce m-am întors la serviciu, m-a sunat să mă întrebe unde sunt caietele copiilor

— Pentru ce îți mai trebuie două sute de lei, Anca? Tu chiar nu vezi că numai eu aduc bani în casa asta?

Radu ținea portofelul deschis deasupra farfuriei. Lângă el, soacră-mea rupea pâinea în bucăți mici.

— Pentru excursia lui Matei. Ți-am spus luni.

— Alte femei și muncesc, și cresc copii, a zis ea, fără să ridice ochii. Tu măcar ai timp să te odihnești.

Aveam mâinile crăpate de la detergent. În buzunarul hanoracului îmi vibra telefonul: învățătoarea cerea un formular până dimineață. Ilinca tușea în camera de alături. Tocmai încălzisem cina pentru a treia oară.

Am întins mâna după bani. Radu a oftat înainte să mi-i dea.

Asta m-a durut mai tare decât vorbele.

Locuiam în Ploiești, într-un apartament cu trei camere, cu rată. Matei avea nouă ani, Ilinca patru. Renunțasem la postul de contabilă după nașterea ei, când am calculat că o bonă și drumurile ar fi înghițit aproape tot salariul meu.

— Stai doi ani acasă, îmi spusese Radu. Ne descurcăm. Copiii au nevoie de tine.

Doi ani deveniseră patru. Între otite, vacanțe și programul scurt de la grădiniță, întoarcerea mea se amânase mereu.

La început spunea „banii noștri”. Pe urmă, „salariul meu”. Nu pot să spun când s-a schimbat. Știu doar că ajunsesem să ascund bonurile pentru lucruri de care aveam nevoie.

Soacră-mea, doamna Mariana, stătea la două străzi. Venea des, dar nu să preia copiii. Venea la cafea, îmi muta oalele și observa praful de pe televizor.

În seara aceea, după ce am culcat copiii, mi-am deschis vechiul calculator. Am refăcut CV-ul printre două reprize de tuse ale Ilincăi.

N-am spus nimănui. Nu ca să le întind o capcană. Mi-era frică să nu aud iar că nu mă mai angajează nimeni după atâta pauză.

O fostă colegă, Oana, mi-a răspuns după trei zile. Firma ei căuta un contabil. Salariul nu era grozav, dar era un început. După acomodare puteam lucra de acasă trei zile pe săptămână. Primele două săptămâni însă trebuia să fiu zilnic, opt ore, la sediul din București.

Vara mea, Cristina, mi-a oferit canapeaua ei. Cu trenul, apoi metroul, aș fi pierdut aproape patru ore zilnic.

Când am primit oferta, am pus-o pe masă lângă factura la gaze.

— Încep luni.

Radu a citit-o și a râs scurt.

— Și copiii?

— Rămân cu tatăl lor.

— Eu am serviciu, Anca.

— Și eu o să am.

A tăcut. Apoi a sunat-o pe maică-sa.

Ea mi-a spus că nu e normal să plece o mamă de lângă copii ca să demonstreze ceva.

— Nu plec de lângă ei. Mă întorc la muncă.

Am lăsat programul pe frigider: școală, grădiniță, numere de telefon, tratamentul Ilincăi. Am gătit pentru două zile. Mai mult nu puteam și, sincer, nici nu mai voiam să pregătesc două săptămâni ca să pară că lipsa mea nu schimbă nimic.

Luni dimineață, Matei m-a întrebat dacă ne despărțim.

Mi s-au tăiat picioarele.

— Nu, iubire. Mami merge la serviciu. Vin vineri.

L-am ținut în brațe până a început să se foiască. În tren am plâns cu fața spre geam.

Primul telefon a venit la șapte și douăzeci.

— Unde sunt dresurile Ilincăi?

— În sertarul de jos. Lângă pijamale.

La zece, soacră-mea m-a sunat să mă întrebe de ce n-am cumpărat pâine.

La prânz, Radu voia parola catalogului electronic.

Seara, în timpul unei explicații despre programul de contabilitate, telefonul a vibrat de șase ori. Am ieșit pe hol.

— Nu găsim caietul de matematică.

— În ghiozdan, în compartimentul mic.

— Nu e!

L-am auzit pe Matei în fundal:

— Tata, e aici.

Miercuri au uitat echipamentul de sport. Joi, Radu a ajuns târziu la grădiniță, fiindcă presupusese că merge mama lui. Ea presupusese că merge el.

Ilinca a rămas cu educatoarea încă douăzeci de minute. Când m-a sunat, supărată, am intrat în toaleta firmei și am plâns fără zgomot.

Nu mă bucura nimic din toate astea. Nu voiam să sufere copiii ca să mi se dea mie dreptate.

În seara aceea i-am spus lui Radu că au nevoie de un program clar, nu de presupuneri.

— Tu cum reușeai? a întrebat.

— Întrebam. Verificam. Țineam minte.

Vineri am găsit chiuveta plină, coșul de rufe revărsat și în frigider două iaurturi, muștar și o caserolă goală. Copiii mâncaseră, dar în ultimele seri comandaseră. Banii puși pentru cumpărături se terminaseră.

Pe masa din bucătărie zăcea caietul lui Matei, cu trei teme neterminate.

M-am apucat să strâng. Din reflex.

Apoi am lăsat farfuria jos.

— Radu, vino puțin.

A apărut cu telefonul în mână.

— Nu începem acum, sunt rupt.

— Și eu sunt.

Soacră-mea a ieșit din sufragerie.

— Eu nu mai pot să vin zilnic. Am și eu casa mea. Băiatul tău lasă totul unde-i cade din mână.

— Păi tu mi-ai zis că mă ajuți! s-a răstit el.

— Să te ajut, nu să vă fiu slugă!

Am rămas toți trei nemișcați. Din camera copiilor se auzea un desen animat.

Radu s-a uitat la mine. Eu mi-am scos geaca. Nici nu apucasem să mă dezbrac.

Mai târziu, după ce au adormit copiii, a venit lângă mine.

— Am crezut că exagerezi cu cât ai de făcut.

— Știu.

— Îmi pare rău.

Nu l-am îmbrățișat imediat. Încă eram furioasă. I-am spus că nu-mi ajunge să mă „ajute” când îl rog. Nu voiam să rămân tot eu omul care observă, planifică și amintește.

Am luat o foaie. El a preluat diminețile copiilor, cumpărăturile și temele lui Matei. Eu, preluarea de după-amiază și programările medicale. Gătitul și curățenia le-am împărțit. Am stabilit și o sumă pentru fiecare, fără justificări și bonuri prezentate la control.

N-a mers perfect. După o lună, tot eu i-am amintit de ședința cu părinții. Ne-am certat iar. Dar s-a dus el și a notat singur ce avea de făcut.

Săptămâna trecută, soacră-mea a început din nou: „Pe vremea mea, femeile…”. Radu a oprit-o.

— Mamă, lasă. N-am știut nici eu cât muncea.

Mi-am văzut de cafea. Aveam încă multe de reparat între noi, dar pentru prima dată nu trebuia să mă apăr singură.

Mă întreb și acum de ce a trebuit să lipsesc pentru ca munca mea să se vadă. Oare câte femei aud că nu fac nimic tocmai fiindcă nimeni nu le-a văzut vreodată oprindu-se?