Am primit doi tineri în casă ca să nu rămână pe drumuri. Mi-au luat economiile, amintirile și, până la urmă, viața pe care o aveam
— Mamă, uită-te la mine! Le-ai dat și buletinul?
Irina ținea sertarul gol în mâini. Îl scosese cu totul din comodă, de parcă banii mei puteau fi lipiți pe dedesubt. Eu stăteam pe marginea patului și mă uitam la locul unde fusese cutiuța cu verigheta lui Mircea.
— Nu le-am dat nimic, am spus. I-am lăsat să doarmă.
— Exact. I-ai lăsat în casă.
Atunci m-a durut mai tare vocea ei decât sertarul gol.
Aveam șaizeci și opt de ani și locuiam singură în apartamentul nostru din Titan. Mircea murise de patru ani. Încă îi țineam papucii în debara, deși spuneam tuturor că făcusem ordine.
Irina era la Brașov, cu soțul ei, Sorin, și băiatul lor. Vorbeam seara, de obicei în timp ce ea strângea masa. O auzeam punând farfurii una peste alta și spuneam repede că sunt bine, să nu o mai țin.
Pe Alina și pe Dragoș mi-i recomandase doamna Rodica, o fostă colegă de la confecții.
— E fata unei verișoare. Au găsit serviciu în București, dar camera închiriată se eliberează abia luni. Trei nopți, Elena. Nu mai mult.
Au venit joi, cu două genți și o pungă de covrigi. Alina avea douăzeci și ceva de ani și mânecile puloverului trase peste palme.
— Vă plătim măcar curentul, a spus.
M-am supărat chiar.
— Pentru trei nopți? Puneți gențile jos.
În prima seară am făcut ciorbă. Dragoș a schimbat becul din baie, la care nu ajungeam. Alina a spălat vasele și m-a întrebat despre fotografia de pe frigider. I-am povestit că Mircea lucrase la depou și că niciodată nu venise acasă fără pâine.
M-a ascultat. Asta îmi amintesc cel mai urât acum: cât de bine știa să asculte.
Vineri, Dragoș s-a oferit să-mi arate cum plătesc întreținerea din aplicația băncii. Mă chinuiam de două zile.
I-am deblocat telefonul. Apoi l-am lăsat pe masă și m-am dus să opresc laptele.
Buletinul era în sertar, lângă actele de pensie. Tot acolo păstram plicul cu douăzeci și trei de mii de lei. Bani strânși încet, pentru dinți, pentru doctori și pentru ce-o mai veni.
Sâmbătă dimineață au plecat înainte să mă trezesc. Pe masă lăsaseră un bilet: «Mulțumim pentru tot».
Am crezut că se duseseră la serviciu.
Abia la prânz am văzut sertarul întredeschis.
Nu mai erau banii. Lipseau verigheta lui Mircea, cerceii de la mama și ceasul pe care i-l cumpărasem soțului meu la douăzeci și cinci de ani de căsnicie.
Am sunat-o întâi pe Rodica. A început să plângă și ea. Nu-i avea adresa Alinei, doar numărul de telefon. Număr care deja nu mai funcționa.
Irina a venit în aceeași seară.
A răscolit casa, m-a dus la poliție, a fotografiat biletul. Pe drum nu mi-a spus aproape nimic. Când am ajuns înapoi, a izbucnit.
— Ți-am zis să nu mai primești oameni! Dar tu trebuie să ai grijă de toată lumea!
— Nu mă certa ca pe un copil.
— Atunci nu te mai purta ca unul!
S-a făcut liniște. Irina și-a dus mâna la gură, dar vorbele rămăseseră între noi.
I-am spus să plece.
N-a plecat. A dormit pe canapea, fără să se dezbrace.
După două săptămâni a sunat un bărbat care mi-a cerut o rată restantă. Am crezut că greșise numărul. A doua zi a venit un mesaj. Apoi încă unul, de la altă firmă.
Erau două împrumuturi rapide pe numele meu, în total aproape treizeci de mii de lei.
La bancă am văzut banii intrați și transferați mai departe. Nu recunoșteam operațiunile. Când am cerut documentele de la creditori, într-un dosar apărea fotografia buletinului meu. Nu știam cum trecuseră de verificări. Eu nu cerusem niciun leu.
Mi s-a făcut rău acolo, pe scaun. Funcționara mi-a adus apă într-un pahar de carton.
Am completat declarații, am depus contestații, am schimbat parole. Irina a găsit o avocată. Mi-a explicat că furtul trebuia cercetat și că împrumuturile trebuiau contestate separat. O plângere nu făcea să dispară toate notificările.
Eu auzeam doar telefonul. Tresăream chiar și când suna alarma pentru pastile.
— Vii la noi, a spus Irina.
— Nu-mi las casa.
— Nu poți să rămâi singură acum.
— Pentru că m-au furat, nu mai sunt în stare să-mi fac o supă?
Sorin, care până atunci tăcuse, a împins cana spre mine.
— Nu despre supă e vorba, mamă Elena.
Am rămas încă șase săptămâni. Dormeam cu lumina de pe hol aprinsă. Verificam yala de trei ori. Într-o dimineață am găsit aragazul aprins sub ibricul gol. Uitasem de el în timp ce vorbeam cu avocata.
Atunci am sunat-o eu pe Irina.
— Camera aceea mai e liberă?
Mi-am luat două valize. Credeam că plec până mă liniștesc.
La Brașov, Irina îmi pregătise dulapul, prosoape noi și un televizor mic. Toți se purtau frumos, dar eu ceream voie să pornesc mașina de spălat. Mâncam când mâncau ei. Seara auzeam ușile închizându-se și mă simțeam musafirul care nu mai pleacă.
Într-o zi am auzit-o spunându-i lui Sorin:
— Nu mai pot să stau cu frica asta. Trebuie să știu unde e, ce face.
Am intrat peste ei.
— Sunt aici. Poți să mă întrebi pe mine.
Irina a început să plângă.
— Mi-a fost frică, mamă. Tu vorbești de verighetă, dar eu mă gândesc că oamenii ăia puteau să-ți facă ceva.
Pentru prima dată, am plâns împreună, fără să ne mai acuzăm.
După câteva luni, unul dintre creditori a anulat împrumutul în urma verificărilor. Celălalt dosar încă se judeca. Din obiectele furate nu recuperasem nimic.
Mutarea a devenit definitivă. Pensia mea nu ajungea pentru toate drumurile, cheltuielile și apartamentul gol. L-am vândut după aproape un an. Nu ca să recunosc datorii pe care nu le făcusem, ci fiindcă nu mai reușeam să țin două vieți în picioare.
La ultima plecare am găsit în debara papucii lui Mircea. I-am pus în geantă. Pe aceia nu i-am putut lăsa.
Acum Irina bate înainte să intre în camera mea. Am rugat-o eu. E un lucru mic, dar mă ajută.
Încă mă întreb dacă bunătatea mea a fost greșeala sau doar locul prin care au intrat niște oameni răi. Și cât ajutor poți primi până începi să simți că nu mai hotărăști nimic pentru tine?