Soacra mea a invitat zece rude de Crăciun, iar soțul a zis să nu fac scandal. Atunci am stins aragazul

— Dacă nu-ți convine cum fac, fă dumneata. Eu mă opresc.

Am stins aragazul cu mâna încă udă. Din oală ieșea abur, băiatul plângea în sufragerie, iar soacră-mea ținea deasupra chiuvetei tava pe care tocmai o spălasem.

— Așa vorbești cu mine? Pentru niște sarmale?

Soțul meu, Mihai, s-a uitat spre ușă.

— Irina, hai să nu stricăm Crăciunul.

Era 23 decembrie. Încă aveam ecusonul de la serviciu prins de pulover.

Lucram la casa unui magazin alimentar, în ture care în decembrie se prelungeau aproape zilnic. În dimineața aceea plecasem la șase și jumătate, după ce îi lăsasem lui Mihai hainele copiilor pe scaune și un bilet: „Daria are serbare la patru. Te rog să ajungi.”

Nu ajunsese. Avusese ceva de terminat la atelier. Mă rugasem de o colegă să mă înlocuiască patruzeci de minute și alergasem până la grădiniță în uniformă.

Daria mă văzuse din rândul copiilor și îmi făcuse cu mâna. Atât îmi trebuise ca să nu plâng acolo.

Soacră-mea, doamna Elena, venise „să ne ajute”. Dormea la noi de o săptămână. Mutase farfuriile, îmi spusese că prosoapele miroseau a umezeală și îi dăduse celui mic biscuiți înainte de cină, apoi mă întrebase de ce nu mănâncă.

Ajutorul ei venea mai ales sub formă de indicații.

În seara aceea aflasem că invitase încă zece rude la masa de Crăciun.

— Sunt ai noștri, nu străini. Pui și tu apă în ciorbă.

M-am uitat la bonul de cumpărături lipit pe frigider. Aproape șapte sute de lei. Mai aveam rata, întreținerea și niște ghete de cumpărat pentru Radu.

— Cu ce bani? am întrebat.

— La sărbători nu se numără fiecare leu.

Ea nu-i număra. Eu îi număram inclusiv în autobuz.

Mihai mi-a șoptit atunci, de parcă problema eram eu:

— Fă și tu anul ăsta. După aia discutăm.

Asta mă rupsese. „După aia” era locul unde ajungeau toate rugămințile mele.

Cu două seri înainte adormisem pe covor, lângă patul lui Radu. Mă trezisem după miezul nopții și mersesem direct să întind rufele. Dimineața, Mihai mă întrebase de ce sunt iar nervoasă.

Acum stătea lângă frigider, așteptând să-mi treacă.

Mi-am scos ecusonul și l-am pus pe masă.

— Nu fac singură masa pentru paisprezece oameni. Nu gătesc trei zile ca după aia să spăl tot eu, în timp ce voi spuneți că sunt obosită fiindcă nu știu să mă organizez.

— Pe vremea mea creșteam copii și fără atâtea aparate, a spus soacră-mea.

— Vă cred. Dar eu nu mai pot așa.

Mi-a tremurat vocea. M-am enervat și pe asta. Parcă trebuia să spun perfect ca să fiu luată în serios.

Am luat un caiet de pe frigider.

— Mihai, tu faci cumpărăturile, aspiri și te ocupi de copii mâine. Complet. Cu mese, haine, culcare. Mamă Elena, dacă vreți rudele aici, faceți sarmalele și vorbiți cu fiecare să aducă ceva. Eu fac o ciorbă și o prăjitură. Atât.

— Îmi dai ordine în casa băiatului meu?

Mihai a ridicat capul, dar n-a spus nimic.

M-a durut tăcerea lui mai rău decât vorbele ei.

— Și casa mea, am zis. Plătesc și eu rata.

Am intrat în baie și am încuiat. Nu ca să-i pedepsesc. Nu voiam să mă vadă copiii plângând.

După câteva minute, Mihai a bătut.

— Nu știam că e chiar așa.

— Ți-am spus. Doar că am continuat să le fac și ai crezut că merge.

N-a răspuns imediat.

— Ai dreptate, a zis până la urmă.

A doua zi, soacră-mea a stat îmbufnată. A sunat-o pe cumnata mea și i-a spus că „anul ăsta fiecare vine cu pachețelul”. Am auzit-o. M-am făcut că nu aud.

Mihai a venit cu cumpărăturile și cu detergentul greșit. Era să mă apuc eu de toate când l-am văzut încurcat, dar m-am oprit. Putea să citească eticheta și data viitoare.

De Crăciun am mâncat mai târziu. N-am avut salată de boeuf. Nimeni n-a rămas flămând.

Când m-am ridicat să strâng, Mihai mi-a luat farfuriile din mână.

— Stai cu copiii. Strâng eu.

Nu s-a schimbat totul într-o zi. Dar acum, duminica, ne uităm împreună la programul săptămânii, iar vizitele nu se mai hotărăsc fără mine.

Încă mă simt vinovată când mă odihnesc. Oare câte femei mai așteaptă să cadă din picioare înainte să creadă că au voie să spună «nu»?