I-am plătit fratelui meu jumătate din apartamentul bunicii, dar mama spune că eu sunt cea care a distrus familia

— Dacă nu semnezi, cer partajul. Și atunci vindem cum hotărăște instanța, nu cum vrei tu.

Fratele meu a împins dosarul peste masa bunicii și mi-a răsturnat ceașca. Cafeaua s-a întins pe mușamaua cu lămâi. Mama s-a repezit după o cârpă, de parcă pata aceea era singura problemă din cameră.

— Radu, nici șase săptămâni n-au trecut de la înmormântare.

— Și ce vrei, Irina? Să aștept un an ca să am voie să vorbesc despre bani?

Avea încă cheia bunicii prinsă de breloc. Mă uitam la ea, nu la el.

Apartamentul era în București, într-un bloc vechi din zona Foișorului de Foc. Două camere, parchet care scârțâia, balcon îngust și o baie în care trebuia schimbat tot. Pentru agenții imobiliari era o proprietate centrală. Pentru mine era locul în care crescusem după ce tata plecase și mama începuse să lucreze în ture.

Bunica Ileana ne lăsase apartamentul prin testament, jumătate mie, jumătate lui Radu. Mama știa de ani întregi și spusese mereu că așa e drept.

Numai că dreptatea arăta altfel când trebuia împărțită.

Radu voia să deschidă un atelier de reparații auto cu un fost coleg. Avea experiență, muncea bine, dar se săturase să lucreze pentru alții. Îi trebuiau bani pentru avansul chiriei, elevatoare și scule. Mai avea și un credit de nevoi personale despre care am aflat abia mai târziu.

Eu eram contabilă la o firmă de distribuție și stăteam cu chirie într-o garsonieră. Nu aveam copii, nici soț, nici cine știe ce economii.

— Tu măcar n-ai obligații, mi-a spus mama după ce Radu a plecat. El are un băiețel de crescut.

— Și eu unde intru în socoteala asta?

— Nu începe. Tu te descurci.

Asta auzisem toată viața. Când îmi cumpăram singură rechizite din banii de bursă. Când mergeam cu bunica la analize. Când Radu rămânea fără serviciu și mama îi plătea rata.

Eu mă descurcam. De parcă era o pedeapsă.

Nu eram singura care o iubise pe bunica. Radu îi aducea cumpărăturile grele, îi reparase mașina de spălat și o făcea să râdă cum eu nu reușeam. Dar în ultimul an eu îi împărțisem pastilele în cutiuțe și dormisem pe fotoliu după externări.

Când am spus asta, la următoarea discuție, el s-a înroșit.

— Deci acum îmi prezinți factura pentru că ai îngrijit-o?

— Nu. Îți spun de ce nu pot să dau cheile unui străin mâine!

— Nici eu nu pot să-mi țin jumătate din avere blocată în amintirile tale.

M-a durut fiindcă avea și el dreptate. O dreptate pe care n-o suportam.

Am propus să închiriem apartamentul și să împărțim venitul. A refuzat. Avea nevoie de toată suma. Am propus să-i plătesc lunar partea. A râs scurt.

— În câți ani? Douăzeci?

Apoi au început vizionările.

Prima dată am găsit doi necunoscuți în dormitorul bunicii. Un bărbat lovea cu degetele în perete și întreba dacă se putea desființa debaraua. Radu îi deschisese cu cheia lui.

— Puteai să mă anunți, am spus.

— E și casa mea.

N-am făcut scandal în fața oamenilor. Am stat în bucătărie până au plecat, cu sacoșa de la piață în brațe. Cumpărasem mere. Bunica ținea mere pe dulap, deși spre sfârșit nu mai putea să le mestece.

În seara aceea am plâns de nervi, nu de dor. Sau de amândouă, nu mai știu.

O săptămână mai târziu am aflat că mama îi promisese lui Radu că mă convinge.

Am auzit-o pe hol, vorbind la telefon.

— Lasă, că o fac eu să înțeleagă. Se agață de casă fiindcă n-are și ea familia ei.

Am rămas cu mâna pe clanță.

Când m-a văzut, a închis.

— N-am vrut să spun așa.

— Dar așa ai spus.

S-a așezat și a început să-și netezească fusta. Mi-a explicat că Radu e presat, că băiatul lui are cheltuieli, că afacerea e o șansă.

— Și eu ce sunt, mamă? Piedica?

N-a răspuns. Asta a fost partea cea mai urâtă.

A doua zi m-am dus la bancă.

Nu fiindcă aveam un plan curajos. M-am dus să aflu dacă exista o ieșire care să nu ne ducă în instanță.

Au urmat două luni de adeverințe, evaluări și calcule. Am găsit o bancă dispusă să finanțeze cumpărarea cotei lui, cu ipotecă pe întregul apartament după transfer. Mi-am pus toate economiile în avans și cheltuieli. Am vândut mașina. Tot nu ajungea pentru suma cerută de el.

Am plătit împreună un evaluator independent. Valoarea a ieșit mai mică decât prețul din anunțul lui.

— Acum îmi iei și din bani? m-a întrebat.

— Nu-ți iau nimic. Îți cumpăr jumătatea la valoarea evaluată.

Am pus raportul între noi. Mama stătea lângă el.

— Poate mai faci și tu un efort, Irina.

I-am arătat calculul ratei. Aproape jumătate din salariul meu, înainte de întreținere, lumină și mâncare.

— De unde?

S-a uitat pe hârtie, apoi spre fereastră.

Până la urmă, Radu a acceptat. Termenul pentru închirierea spațiului atelierului se apropia. N-am mai discutat despre bunica. Vorbeam numai prin mesaje, cu sume și programări.

La notar, pixul nu scria. L-am scuturat de două ori și mi-a venit să râd. Pentru un pix mă pregătisem atât, îmi venise gândul ăsta prostesc, și pe urmă mi-au dat lacrimile.

Radu mi-a întins altul fără să mă privească.

După semnare, mama l-a întrebat dacă vrea să mănânce ceva. Pe mine m-a întrebat când eliberez banii.

Transferul s-a făcut conform contractului. El a primit suma, eu am primit apartamentul și o rată pe douăzeci și cinci de ani.

Când mi-a lăsat cheia pe masă, am spus:

— Poți să vii oricând.

— Acum trebuie să mă inviți tu, a răspuns.

Nu l-am oprit pe scară. Eram prea obosită să găsesc vorbele potrivite.

Au trecut opt luni. Atelierul funcționează. Știu de la mama, care mă sună mai rar și încheie aproape fiecare discuție cu «să vă împăcați și voi». De parcă ne-am certat amândoi la fel și tot eu trebuie să repar.

De Crăciun am făcut sarmale după rețeta bunicii. Radu n-a venit. Mi-a trimis o fotografie cu băiețelul lui lângă brad, iar eu i-am trimis un cadou prin mama.

Încă mă bucur când descui ușa. Apoi văd scaunul pe care stătea el și mă apucă iar ciuda, și dorul, și rușinea că le simt împreună.

I-am plătit partea până la ultimul leu. Oare de ce simt, de fiecare dată când vorbesc cu mama, că tot eu am rămas datoare?