Am avut grijă de fetița vecinei până când propria mea fiică m-a întrebat: „Pentru mine când mai ai timp?”

— Spune-i tu copilului că nu-l mai primești! Hai, uită-te la ea și spune-i!

Irina stătea în ușa mea, cu geanta de serviciu pe umăr, împingând-o ușor pe Daria înainte. Fetița ținea o pungă cu papuci și o banană înnegrită. În spatele meu, Mara își strângea la piept costumul pentru serbarea la care îi promisesem că ajungem mai devreme.

Era șapte și douăzeci dimineața. Îi spusesem Irinei de două ori că în ziua aceea nu puteam.

Tot eu am coborât privirea prima.

— Nu pe ea o refuz. Ți-am spus că avem programul nostru.

— Da, sigur. Unele dintre noi chiar trebuie să muncească.

A spus-o suficient de tare cât să se audă pe scară.

Lucram de acasă, la o firmă mică de contabilitate. Pentru Irina, asta însemna că „oricum stăteam”. Pentru mine însemna facturi, telefoane, termene și un laptop deschis inclusiv lângă cratița de ciorbă.

Totul începuse cu trei luni înainte, când femeia care o lua pe Daria de la grădiniță se îmbolnăvise. Irina lucra la un magazin alimentar, în ture. Era despărțită, iar tatăl fetiței trimitea bani când își amintea.

— Mă ajuți două zile? Doar până găsesc pe cineva.

Am zis da fără să mă consult cu Radu, soțul meu. Daria avea cinci ani, Mara șase. Se jucau frumos împreună. Mi s-a părut firesc.

Două zile au devenit o săptămână. Apoi o lună.

La început o luam doar după grădiniță. Pe urmă au venit vacanța, turele schimbate, câte un mesaj la șase dimineața: „Ți-o las azi până seara, n-am soluție.”

Nu mai era o întrebare.

Îi dădeam micul dejun, prânzul, gustarea. Îi spălam hainele când se murdărea. O culcam pe canapea și lucram cu laptopul pe genunchi, fiindcă la masă desenau fetele.

Irina aducea uneori biscuiți. O dată mi-a lăsat zece lei „de pâine”. Mi-a fost rușine să-i spun cât se adunau mâncarea și orele pierdute. Aveam rată, Radu făcea naveta, iar salariul meu nu era un moft.

Într-o joi am greșit niște înregistrări și șefa m-a sunat iritată. În timp ce încercam să repar, Daria a vărsat laptele peste documentele de pe birou.

Am ridicat vocea.

Fetița a început să plângă și să repete că șterge ea. M-am lăsat în genunchi lângă ea, cu o cârpă în mână, și am plâns și eu. Nu pentru lapte. Dar cum să-i explici unui copil că ai ajuns la capăt?

În seara aceea, Mara mi-a adus o carte.

— Citim numai noi?

— După ce termin, iubita mea.

A rămas lângă birou.

— Pentru mine când mai ai timp?

Nu mi-a reproșat. A întrebat simplu, și asta m-a durut mai tare.

Radu m-a găsit mai târziu în bucătărie, mâncând în picioare.

— Trebuie să vorbești cu Irina.

— Și dacă n-are unde s-o ducă?

— Nu știu. Dar nici noi nu mai știm cum să te ajutăm pe tine.

M-am supărat pe el. Mi s-a părut că îi era ușor să fie ferm, fiindcă nu el vedea copilul la ușă. Acum știu că eram supărată și pentru că avea dreptate.

I-am spus Irinei că mai puteam păstra aranjamentul încă o săptămână. După aceea, trebuia să găsească altă soluție.

A râs scurt.

— Ce aranjament? Parcă eram prietene.

Apoi a venit dimineața serbării.

De data aceea n-am deschis ușa mai larg. Irina a plecat trăgând-o pe Daria după ea, iar eu am rămas tremurând, cu mâna pe clanță. Mara nu m-a întrebat nimic. M-a luat de mână.

Până seara, pe grupul blocului apăruse un mesaj despre „oameni care se dau buni și lasă copiii în stradă”. Nu mă numea, dar scrisese etajul și împrejurările.

Au urmat inimioare, fețe supărate și sfaturi despre omenie.

Tanti Viorica, de la doi, m-a oprit la cutiile poștale.

— Mamă, dacă tot ești acasă, ce te costa?

Aveam sacoșele în mâini. N-am reușit să răspund decât:

— Mă costa.

O vecină cu care beam cafeaua sâmbăta a început să-mi răspundă grăbit la salut. Alta mi-a spus că Irina plânsese la ea în bucătărie. Eu n-am povestit nimic. Credeam că, dacă tac, se stinge.

Nu s-a stins.

Daria nu o mai saluta pe Mara. Când se întâlneau, se uita întâi la mama ei. Într-o seară, fata mea m-a întrebat dacă din cauza serbării ei nu mai erau prietene.

Atunci am luat telefonul.

Am scris, am șters, iar am scris. Radu a citit mesajul și mi-a spus să scot scuzele din fiecare paragraf.

I-am trimis așa:

„Irina, îți scriu ca să pot spune tot, fără să ne întrerupem. Când am acceptat să stau cu Daria, am înțeles că este un ajutor pentru câteva zile. De trei luni am grijă de ea aproape zilnic, fără să fi stabilit împreună programul, mesele sau durata.

Lucrez de acasă și am nevoie să-mi pot face serviciul. Mara are nevoie de timpul meu. Sunt obosită și am ajuns să mă port cum nu vreau cu amândouă fetele.

Nu o resping pe Daria și nu sunt supărată pe ea. Dar nu mai pot să o îngrijesc, nici dimineața, nici după grădiniță. Te rog să nu o mai aduci fără acordul meu.

M-au durut mesajele de pe grup. Nu am lăsat niciun copil în stradă. Te anunțasem din timp. Te rog să lămurești asta, pentru că ne afectează și copiii.”

A citit imediat. A răspuns a doua zi.

„Am înțeles. Mă descurc.”

Două săptămâni ne-am ocolit. Eu mă simțeam vinovată când auzeam dimineața ușa lor. Totuși, mi-am terminat lucrările la timp și am început iar să-i citesc Marei seara.

Apoi Irina m-a oprit pe palier.

— Mi-am schimbat tura. O ia sora mea de la grădiniță.

Se juca cu fermoarul gecii.

— Am spus urât despre tine. M-am speriat. Asta nu înseamnă că trebuia să fac așa.

— Știu că ți-a fost greu. Și mie mi-a fost.

N-am îmbrățișat-o. Nici ea n-a încercat.

În seara aceea a scris pe grup că nu povestise lucrurile complet și că mă anunțase prea târziu. N-au răspuns toți cei care mă judecaseră. Dar tanti Viorica mi-a cerut iertare, stângaci, lângă lift.

Acum fetele se mai joacă în fața blocului. Eu și Irina ne salutăm, uneori schimbăm câteva vorbe. Nu ne-am întors la ce eram înainte și nici nu vreau să grăbesc asta.

Aseară, Mara s-a cuibărit lângă mine cu o carte. Am citit până a adormit, fără să mă mai ridic să verific încă o farfurie, încă un mesaj.

Încă îmi pare rău că Irina duce atât de multe singură. Dar trebuia oare să ajung să nu-mi mai recunosc propria viață ca să am voie să spun că nu pot?