Adevărul care a sfâșiat familia mea: Copilul, îndoiala și focul din curte

— Nu e copilul meu! a urlat Vlad, cu vocea spartă de furie și neputință, în timp ce Mara plângea în pătuțul din colțul camerei. Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama, care tocmai intrase cu o tavă de prăjituri, a rămas nemișcată, cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut o fantomă.

Nu știu cum am ajuns aici. În urmă cu doi ani eram o familie fericită: eu, Vlad și visul nostru de a avea un copil. Ne-am chinuit luni întregi, am făcut tratamente, am plâns împreună la fiecare test negativ. Când am rămas însărcinată, Vlad m-a luat în brațe și a plâns ca un copil. Dar după ce s-a născut Mara, ceva s-a schimbat. Vlad s-a retras, a început să mă privească altfel, să caute asemănări între el și fetiță cu o insistență bolnavă.

— De ce are ochii verzi? Niciunul dintre noi nu are ochii verzi! m-a întrebat într-o seară, când Mara abia adormise. Am râs atunci, crezând că glumește. Dar nu glumea.

Apoi au început zvonurile. Vecina de la trei, doamna Dobre, i-a spus mamei că m-a văzut vorbind prea prietenos cu Radu, colegul meu de la serviciu. Mama mi-a făcut o scenă în bucătărie:

— Tu știi ce vorbește lumea? Că ai fi avut ceva cu Radu! Să nu-mi spui că e adevărat!

Am simțit cum mă sufoc. Nu era nimic între mine și Radu. Era doar un coleg care mă ajuta cu proiectele când Vlad era prea obosit să mă asculte. Dar bârfa s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă.

Într-o seară de vineri, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Mara plângea, eu încercam să-i dau să mănânce. Vlad s-a uitat la mine cu o ură pe care nu i-o știam:

— Spune-mi adevărul! E copilul meu sau nu?

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam suporta. Am încercat să-i explic, să-i spun că nu l-am înșelat niciodată. Dar nu m-a crezut. A început să doarmă pe canapea, să vorbească urât cu mine și să ignore copilul.

Am încercat să vorbesc cu sora lui Vlad, Irina. Poate ea îl va convinge că greșește.

— Nu știu ce să cred, mi-a spus Irina la telefon. Vlad e fratele meu, dar te cunosc și pe tine… Poate ar trebui să faceți un test ADN și să terminați odată cu nebunia asta.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice acuzație. Să ajungem la test ADN? Asta era familia noastră?

Am decis că nu mai pot trăi așa. Am organizat un grătar de familie la noi în curte, sub pretextul că vreau să ne apropiem din nou. Au venit toți: mama mea, părinții lui Vlad, Irina cu soțul ei, chiar și Radu — invitat de Vlad „ca să vadă toată lumea adevărul”.

Când toți erau adunați în jurul mesei, cu micii sfârâind pe grătar și Mara jucându-se pe păturică, Vlad a ridicat paharul:

— Hai să bem pentru adevăr! Să aflăm azi cine suntem cu adevărat!

Toți au tăcut. Am simțit cum privirile lor mă ard. Am luat Mara în brațe și am început să vorbesc:

— Vreau să știți toți ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu l-am înșelat niciodată pe Vlad. Da, am vorbit mult cu Radu la serviciu pentru că aveam nevoie de sprijin… dar atât! Dacă cineva are dubii, putem face test ADN. Dar vă rog… nu mai judecați fără dovezi!

Mama a început să plângă încet. Tatăl lui Vlad s-a ridicat:

— Vlad, băiete… dacă ai ceva de spus, spune acum!

Vlad s-a uitat la mine lung:

— Nu pot trăi cu îndoiala asta. Vreau testul.

În acel moment am simțit că tot ce am construit împreună s-a prăbușit. Am acceptat testul doar ca să pot merge mai departe.

Au urmat două săptămâni groaznice. Vlad nu-mi vorbea decât strictul necesar. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „sunt sigură”. Irina încerca să mă consoleze:

— Orice ar fi, eu sunt aici pentru tine.

Rezultatul testului a venit într-o zi ploioasă de marți: Vlad era tatăl Marei.

Am crezut că totul se va rezolva atunci. Dar nu a fost așa. Vlad s-a uitat la hârtie și a murmurat:

— Îmi pare rău… dar nu pot uita tot ce s-a întâmplat.

Familia lui a început să mă privească altfel — nu cu ură, ci cu milă. Mama mea nu mai avea curajul să iasă din casă de rușine că „s-a făcut de râs”. Radu a fost transferat la alt departament ca să nu mai dea ochii cu mine.

Au trecut luni de atunci. Eu și Vlad locuim încă împreună „de dragul copilului”, dar suntem doi străini sub același acoperiș. Mara crește frumoasă și veselă, dar eu mă întreb în fiecare zi dacă va simți vreodată cât de mult ne-am rănit unii pe alții din cauza neîncrederii.

Uneori mă uit la focul stins din curte și mă întreb: oare se poate reconstrui ceva după ce adevărul a ars totul? Sau unele răni rămân pentru totdeauna deschise?