„Am Venit Aici pentru o Pauză, Nu să Repar Casa,” Mormăi Nepotul

Vechea casă se afla la capătul unei străzi liniștite dintr-un mic oraș din România. Era un loc plin de amintiri, râsete și iubire. După ce soția mea, Maria, a trecut în neființă acum trei ani, această casă a devenit sanctuarul meu. Îmi petreceam zilele îngrijind podelele scârțâitoare și tapetul decojit, găsind alinare în ecourile trecutului nostru comun.

În fiecare vară, nepotul meu, Andrei, venea în vizită din București. Era un băiat de oraș prin excelență, cu puțină răbdare pentru ritmul lent al vieții de la țară. Anul acesta nu a fost diferit. Când a coborât din autobuz, fața lui era un amestec de reticență și obligație.

„Unchiule Ion!” a strigat el, forțând un zâmbet în timp ce se apropia de mine. Puteam vedea oboseala din ochii lui, un contrast puternic cu energia vibrantă pe care o emana de obicei.

„Andrei! Mă bucur să te văd,” i-am răspuns, trăgându-l într-o îmbrățișare. „Sper că ești pregătit pentru puțină liniște și pace.”

A râs nervos. „Da, despre asta…”

Pe măsură ce ne-am instalat în casă, nu am putut să nu observ neliniștea lui Andrei. Își petrecea majoritatea timpului lipit de telefon sau plimbându-se prin sufragerie. Liniștea pe care o prețuiam părea să-l sufoce.

Într-o după-amiază, în timp ce reparam o treaptă slăbită de pe verandă, Andrei a ieșit afară. M-a privit pentru un moment înainte de a vorbi.

„Unchiule Ion, am venit aici pentru o pauză, nu să repar casa,” a mormăit el, încrucișându-și brațele.

M-am oprit, ștergându-mi transpirația de pe frunte. „Știu, Andrei. Dar acest loc are nevoie de îngrijire. Nu este doar o casă; este istoria familiei noastre.”

A oftat, uitându-se în altă parte. „Înțeleg asta, dar… nu e ceea ce mă așteptam.”

Am dat din cap, înțelegându-i frustrarea. „De ce nu iei o plimbare? Să-ți limpezești mintea.”

Andrei mi-a urmat sfatul și a dispărut pe drum. În timp ce continuam să lucrez la verandă, nu puteam scăpa de sentimentul că ceva era în neregulă. Casa părea diferită anul acesta—mai liniștită, mai singuratică.

Când Andrei s-a întors, părea mai liniștit. Am petrecut seara vorbind despre viața lui din București, despre slujba lui la o companie de tehnologie și despre visele lui de a călători prin lume. Dar sub cuvintele lui, am simțit o dorință de ceva mai mult.

A doua dimineață, l-am găsit pe Andrei stând pe treptele verandei, privind grădina neîngrijită. Părea pierdut în gânduri.

„Bună dimineața,” l-am salutat încet.

„Bună dimineața,” a răspuns el fără să se întoarcă.

Am stat în tăcere pentru o vreme înainte să vorbească din nou. „Unchiule Ion, te-ai gândit vreodată să pleci din acest loc?”

Întrebarea lui m-a luat prin surprindere. „Să plec? Nu, nu prea. Aici este acasă.”

A dat din cap încet. „Cred că încerc doar să-mi dau seama unde este acasă pentru mine.”

Nu aveam un răspuns pentru el. În schimb, am petrecut ziua lucrând împreună la casă—vopsind pereții, reparând scurgerile și împărtășind povești despre Maria. A fost o amintire dulce-amară a ceea ce a fost odată și a ceea ce nu va mai putea fi niciodată.

Pe măsură ce vara se apropia de sfârșit, Andrei și-a făcut bagajele cu inima grea. Am stat pe verandă, niciunul dintre noi nevrând să-și ia rămas bun.

„Ai grijă de tine, unchiule Ion,” a spus el în cele din urmă.

„Și tu, Andrei. Amintește-ți că ești mereu binevenit aici.”

A dat din cap și s-a întors, plecând pe potecă cu un sentiment de incertitudine care oglindea propriul meu sentiment.

În timp ce îl priveam plecând, am realizat că uneori, chiar și în locuri familiare pline de iubire și amintiri, ne putem simți pierduți. Casa a rămas neschimbată—un testament al trecutului—dar fără Maria și cu plecarea lui Andrei, părea mai goală ca niciodată.