Ani de sacrificiu pentru fratele meu, doar ca să descopăr că nu a văzut niciodată sprijinul meu: Un weekend care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul ăsta că totul depinde de mine! vocea Irinei răsună în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina slabă a dimineții de sâmbătă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Fratele meu, Radu, stătea la masă, cu privirea pierdută în telefon.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, încercând să nu ridic tonul.

— Că nu mai pot! Tu ai tot timpul grijă de el, îi plătești facturile, îi cari grija copilului, iar el… el nici măcar nu-ți mulțumește! Irina aproape că plângea.

Am simțit cum mă cuprinde rușinea. Avea dreptate. De când mama ne-a lăsat singuri, când aveam 19 ani și Radu 17, am simțit că trebuie să fiu stâlpul casei. Mama ne-a crescut singură și mereu ne-a spus: „Sunteți frați, aveți grijă unul de altul. Familia e tot ce aveți.” Așa că atunci când Radu a rămas repetent în clasa a douăsprezecea și apoi a venit acasă cu Ana, însărcinată la 19 ani, am simțit că e datoria mea să-l ajut.

Ani la rând am muncit peste program ca să-i plătesc chiria când nu avea bani, i-am cumpărat haine copilului lui, i-am dus mâncare când Ana era la spital. Am renunțat la masteratul pe care mi-l doream la București ca să rămân aproape de ei, la Ploiești. Irina m-a susținut cât a putut, dar acum simțeam că și ea se frânge sub greutatea sacrificiilor mele.

— Vlad, tu nu vezi că el nu vrea să se schimbe? Nu vrea să-și asume nimic! a continuat Irina.

Radu ridică privirea din telefon și zâmbi amar:

— Ce vrei să fac? Să mă duc la muncă pe șantier ca tine? Să mă chinui pentru nimic?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era fratele meu mai mic, cel pe care l-am ținut de mână când a făcut febră mare, cel pe care l-am apărat în fața bătăușilor din cartier. Dar acum era un bărbat cu ochii goi, obosit și resemnat.

— Nu vreau să te chinui, Radu. Vreau doar să încerci. Pentru tine, pentru copilul tău.

— Lasă-mă cu lecțiile astea! N-ai copii, n-ai habar ce înseamnă! Tu ai avut mereu noroc, Vlad! Eu… eu am făcut ce am putut!

M-am retras în dormitor și am închis ușa încet. M-am așezat pe pat și am privit tavanul scorojit. Oare chiar avusesem noroc? Sau doar muncisem mai mult? Oare sacrificiile mele chiar nu valorau nimic pentru el?

Seara aceea a trecut greu. Irina s-a culcat devreme, iar eu am stat pe balcon cu o bere caldă în mână, privind luminile orașului. Mi-am adus aminte de tata, care ne-a părăsit când eram mici. Mama plângea nopți întregi și ne spunea mereu: „Să nu vă lăsați unul pe altul!” Poate de asta nu puteam să-l las pe Radu la greu.

Duminică dimineață am găsit-o pe Ana plângând în bucătărie.

— Vlad… nu mai pot. Radu nu mă ajută cu nimic. Îmi spune că tu o să rezolvi totul… Dar eu nu mai pot trăi așa.

Am simțit cum mă sufoc. Toată lumea se baza pe mine și eu nu mai aveam aer. Am ieșit afară și am mers pe jos până în parc. Am stat pe o bancă și am privit copiii care se jucau. Mi-am dorit să fiu din nou copil, fără griji, fără responsabilități.

Când m-am întors acasă, Radu era gata să plece.

— Merg la niște prieteni. Poate stau peste noapte.

— Radu… putem vorbi?

S-a uitat la mine cu ochii obosiți:

— Ce să mai vorbim? Oricum tu faci ce vrei tu.

— Eu? Eu fac totul pentru tine! Pentru voi! Am renunțat la viața mea ca să vă ajut!

A râs scurt:

— Nimeni nu ți-a cerut asta! Dacă voiai să-ți trăiești viața, trebuia s-o faci! Eu n-am nevoie de mila ta!

M-au durut vorbele lui ca un pumn în stomac. Am rămas nemișcat când a ieșit pe ușă trântind-o după el.

Irina a venit lângă mine și m-a luat de mână:

— Vlad… poate e timpul să te gândești și la tine.

Am plâns atunci pentru prima dată după mulți ani. Am plâns pentru copilul care voia doar să-și salveze fratele, pentru adolescentul care visa la altceva și pentru bărbatul care nu știa cine e fără povara asta pe umeri.

Luni dimineață am sunat la universitate și am întrebat dacă mai pot aplica pentru masteratul din toamnă. Pentru prima dată după mult timp am simțit speranță.

Nu știu dacă Radu va înțelege vreodată cât am făcut pentru el sau dacă va reuși să se schimbe. Dar știu că eu merit să trăiesc și pentru mine.

Oare câți dintre noi se pierd pe drum încercând să-i salveze pe ceilalți? Cât din viața noastră e datorie față de familie și cât e dreptul nostru la fericire?