Când a trebuit să-mi apăr fiica – Prejudecăți, trădare și alegerea unei mame

— Nu pot să cred, Elizabeta! Cum ai putut să lași așa ceva să se întâmple sub acoperișul nostru? Vocea mamei mele răsuna ca un tunet în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde mirosul de cafea amară se amesteca cu tensiunea din aer. Tata stătea la masă, cu pumnii strânși, privindu-mă ca pe o străină. Ana, fiica mea de șaptesprezece ani, stătea în prag, cu ochii roșii de plâns și obrajii palizi.

— Mamă, te rog… nu e vina ei, am încercat eu să intervin, dar cuvintele mi se opreau în gât. Simțeam cum fiecare privire aruncată spre Ana era ca o lamă rece care-mi spinteca sufletul.

Totul a început cu o simplă veste: Ana era însărcinată. Într-un sat mic din Moldova, unde fiecare șoaptă se transformă în bârfă și fiecare pas greșit e judecat de toți, vestea a căzut ca un trăsnet. Tatăl copilului, Radu, era băiatul vecinilor noștri, dar familia lui nu voia să audă de nicio responsabilitate. Mama mea a văzut totul ca pe o rușine de neiertat.

— O să râdă tot satul de noi! Ce-ai să faci acum? Să-ți crești nepoata dintr-o greșeală? Să-ți arunci viața la gunoi pentru o copilă care n-a știut să se păzească?

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund. Dar Ana avea nevoie de mine. Am privit-o: tremura toată, cu mâinile strânse pe burtica abia vizibilă. În ochii ei vedeam frica și speranța amestecate.

— Nu e o greșeală, mamă. E copilul meu. Și al Anei. Și dacă voi nu puteți accepta asta… atunci va trebui să plecăm.

Tata s-a ridicat brusc:

— Dacă ieși pe ușa asta, să nu te mai întorci! Ai uitat cine ești? Ai uitat ce înseamnă onoarea familiei?

Mi-am mușcat buza până la sânge. Am crescut cu frica de gura lumii. Am crescut cu ideea că familia e totul, dar ce faci când familia devine dușmanul propriului tău copil?

În acea noapte am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am plecat cu Ana la oraș. Am dormit la o prietenă din liceu, Irina, care ne-a primit fără întrebări. În primele zile Ana nu vorbea aproape deloc. Stătea pe marginea patului și se uita pe geam, ca și cum ar fi așteptat ca cineva să vină s-o salveze.

— Mamă… dacă nu mă voiai… puteai să mă lași acolo, mi-a spus într-o seară, cu voce stinsă.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Niciodată! Ești copilul meu. Orice ar spune lumea, orice ar face bunicii tăi… eu sunt aici pentru tine.

Au urmat luni grele. Am găsit o slujbă la un supermarket, la casierie. Ana mergea la școală cât putea și mergeam împreună la controalele medicale. Oamenii ne priveau ciudat când aflau povestea noastră. Unii mă judecau că „am crescut-o prost”, alții îmi spuneau că „sunt o mamă curajoasă”. Dar nimeni nu știa cât de greu era să adormi noaptea cu gândul că poate am distrus tot ce construisem vreodată.

Într-o zi, când Ana era deja în luna a șaptea, mama m-a sunat.

— Elizabeta… nu pot dormi nopțile. Mi-e dor de voi. Dar nu pot accepta ce-ai făcut.

— Mamă, nu eu am făcut ceva rău. Am ales să-mi apăr copilul.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate într-o zi o să înțeleg…

Am închis ochii și am plâns în tăcere. Mi-am dat seama că uneori dragostea nu e suficientă ca să vindece răni vechi de generații.

Când s-a născut Maria, fetița Anei, am simțit pentru prima dată după mult timp că viața are sens din nou. Ana a zâmbit pentru prima dată după luni întregi și mi-a spus:

— Mulțumesc că n-ai renunțat la mine.

Au trecut ani de atunci. Relația cu părinții mei e încă rece, dar uneori ne sunăm și vorbim despre vreme sau despre Maria. Satul încă șoptește despre noi, dar nu-mi mai pasă. Am învățat că uneori trebuie să alegi între ceea ce te-au învățat alții și ceea ce simți tu că e corect.

M-am întrebat de mii de ori: oare am fost o mamă bună? Sau am trădat tot ce am fost crescută să cred? Poate că niciodată nu voi ști răspunsul… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?