Când am ales să-mi urmez inima pentru a-mi ajuta fiul și nora, nu știam că mă apropii de o capcană

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. De obicei, când începea așa, urma ceva greu de digerat.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.

— E vorba de apartament… Știi că eu și Irina nu mai facem față cu ratele. Ne-am gândit… poate ne poți ajuta tu o perioadă. Să ne mutăm la tine, până ne revenim.

Am rămas cu ceașca suspendată între masă și buze. Îmi promisesem că după pensionare o să trăiesc pentru mine. Să citesc, să merg la teatru, să mă plimb prin parc fără grija nimănui. Dar cum să refuz propriul copil?

— Sigur, Vlad. Veniți când vreți, am spus, deși inima îmi bătea nebunește.

În două săptămâni, casa mea liniștită s-a transformat într-un furnicar. Irina își aducea hainele peste tot, Vlad lucra de acasă și vorbea tare la telefon, iar eu… eu mă simțeam ca o musafiră în propria locuință. Seara, când încercam să citesc în sufragerie, televizorul era dat la maxim pe serialele Irinei. Dimineața, găseam vase murdare în chiuvetă și haine aruncate pe scaune.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, poate ar fi bine să stabilim niște reguli… Nu mai e ca înainte, suntem trei adulți aici.

El a oftat și mi-a răspuns fără să mă privească:

— Mamă, nu începe și tu! E greu pentru noi, nu vezi? Nu ne mai bate la cap.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu voiam decât puțină ordine. Puțin respect. Dar am tăcut.

Timpul trecea și tensiunile creșteau. Irina începea să mă critice pentru orice: „De ce nu cumperi lapte fără lactoză? Știi că nu pot bea altceva!” sau „Iar ai pus sare în ciorbă? Nu vezi că Vlad are probleme cu tensiunea?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă pe tema facturilor la curent — „Nu putem sta cu lumina stinsă ca pe vremea bunicii tale!” — m-am retras în dormitor și am plâns în pernă. Mă simțeam străină în propria casă. Mă simțeam inutilă.

Când sora mea, Mariana, m-a sunat să mă întrebe ce mai fac, am izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă nu mai sunt mama lui Vlad, ci menajera lor! Nu știu ce să fac…

— Tu le-ai permis asta, Ana! Trebuie să le pui limite!

Dar cum să-i spun fiului meu că nu-l mai vreau în casă? Cum să-i spun Irinei că nu mai suport pretențiile ei?

Într-o dimineață, am găsit portofelul gol. Pensia abia intrase cu două zile înainte. Am întrebat timid:

— Vlad, ai văzut portofelul meu?

A evitat privirea:

— Am luat eu niște bani… Trebuia să plătim internetul.

— Fără să mă întrebi?

— Mamă, nu te mai supăra pentru orice! Oricum tot pentru noi îi cheltui.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu era vorba doar de bani. Era vorba de respect. De recunoștință. De dragoste.

În acea seară am adunat curajul să vorbesc:

— Vlad, Irina… trebuie să discutăm serios. Nu mai pot continua așa. Vreau liniște în casa mea. Vreau respect. Dacă nu puteți respecta regulile mele, va trebui să vă găsiți alt loc.

Irina a izbucnit:

— Nu-ți pasă deloc de noi! Ne dai afară ca pe niște câini!

Vlad m-a privit cu ochi goi:

— Nu mă așteptam la asta de la tine…

Au plecat după două zile. Casa a rămas goală și tăcută. M-am plimbat prin camerele goale și am plâns din nou. Dar era un alt fel de plâns — unul care aducea eliberare.

Acum stau singură la masă și mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu? Sau vine un moment când trebuie să spui „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?