Când am deschis ușa nurorii mele la zece dimineața: Adevărul pe care nu voiam să-l văd

— Nu trebuia să vin neanunțată, îmi repetam în gând, dar dorul de nepoți mă împinsese să urc scările blocului vechi din cartierul nostru din Ploiești. Era ora zece dimineața, iar soarele abia se strecura printre norii groși de aprilie. Am bătut ușor la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am scos cheia de rezervă, pe care mi-o dăduse fiul meu, Radu, „pentru orice eventualitate”. Am deschis încet, cu inima bătându-mi nebunește.

În sufragerie era liniște. Mirosea a cafea și a pâine prăjită. Pe masa din bucătărie, două cești goale și firimituri. Am pășit mai departe, spre dormitorul copiilor, unde mă așteptam să-i găsesc pe Vlad și Ilinca jucându-se. Dar camera era goală. Din dormitorul matrimonial se auzeau voci înfundate. M-am apropiat fără să vreau, cu pași mici, ca o hoțoaică în propria familie.

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea nurorii mele, Ana, era spartă de plâns.

— Te rog, nu mai spune asta… Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, intrând fără să gândesc.

Ana s-a întors spre mine, cu ochii umflați și obrajii roșii. Lângă ea, pe pat, stătea sora ei, Irina. Amândouă au încremenit.

— Mamă-soacră… nu mă așteptam… a bâiguit Ana.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Unde erau copiii? De ce plângea Ana? De ce era Irina acolo la ora aceea?

— Ce se întâmplă? Unde sunt Vlad și Ilinca?

Irina a oftat și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Ana s-a prăbușit pe pat și a început să plângă în hohote. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Ana, te rog… spune-mi ce s-a întâmplat.

A ridicat privirea spre mine, iar în ochii ei am văzut o durere pe care nu o recunoscusem niciodată la ea.

— Nu mai pot, doamnă Maria… Radu nu mai vine acasă decât târziu, copiii sunt tot timpul la grădiniță sau la afterschool… Eu… eu mă simt singură. Irina m-a ajutat azi dimineață cu copiii, i-a dus la școală. Eu n-am putut să mă ridic din pat.

Am simțit cum mă cuprinde rușinea. Eu, care mereu o judecasem că nu gătește destul sau că nu face ordine ca lumea… Eu, care îi spuneam lui Radu că „Ana e cam leneșă”.

— Ana… de ce nu mi-ai spus niciodată că îți e greu?

A oftat adânc.

— Pentru că mereu am simțit că nu sunt destul de bună pentru familia voastră. Că orice aș face, tot nu vă mulțumesc.

Am rămas fără cuvinte. În mintea mea se derulau toate momentele în care îi aruncasem priviri tăioase sau remarci acide. Toate sfaturile mele „bine intenționate” care o făcuseră să se simtă mică.

— Și Radu? Ce face Radu? am întrebat încet.

— Muncește mult… sau cel puțin așa spune. Dar când vine acasă e absent. Nu mai vorbim ca înainte. Eu… cred că nu mă mai iubește.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să plâng și eu. Cum ajunseserăm aici? Familia noastră fusese mereu unită. Sau cel puțin așa crezusem eu.

Am stat lângă Ana mult timp în tăcere. Din când în când îi mângâiam mâna sau îi aduceam un pahar cu apă. Irina s-a întors cu o cafea pentru amândouă și s-a așezat lângă noi.

— Maria, știu că poate nu e treaba mea… dar Ana are nevoie de ajutor. Nu doar cu copiii sau cu treburile casei. Are nevoie să fie ascultată, să fie văzută…

M-am uitat la Irina și am simțit cum mă podidesc lacrimile.

— Și eu am nevoie să fiu ascultată… Să știți că nici pentru mine nu e ușor. Mi-e dor de fiul meu, mi-e dor de nepoți… Dar poate am greșit undeva. Poate am pus prea multă presiune pe voi toți.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de sunetul ceasului de pe perete.

— Poate ar trebui să vorbim toți trei… Să-l chemăm și pe Radu diseară, să stăm la masă ca o familie și să spunem fiecare ce avem pe suflet, a propus Irina.

Ana a dat din cap încet.

— Nu știu dacă va vrea… Dar putem încerca.

Ziua a trecut greu. Am stat cu Ana până după-amiază, am făcut împreună supă pentru copii și am încercat să glumim ca altădată. Când au venit Vlad și Ilinca de la școală, m-au îmbrățișat cu bucurie și m-au întrebat dacă rămân la cină.

Seara, când Radu a intrat pe ușă, atmosfera s-a schimbat brusc. S-a uitat la mine surprins:

— Mamă? Ce cauți aici?

Ana s-a ridicat încet:

— Radu, trebuie să vorbim…

Am stat toți patru la masă — eu, Ana, Radu și Irina — iar copiii s-au jucat în camera lor. La început nimeni nu spunea nimic. Apoi Ana a început să vorbească despre singurătatea ei, despre frica de a nu fi destul pentru noi toți. Radu a oftat adânc și a recunoscut că se simte copleșit la muncă și că evitase problemele de acasă pentru că nu știa cum să le rezolve.

Eu am plâns în fața lor pentru prima dată în viața mea.

— Îmi pare rău dacă v-am făcut să vă simțiți judecați sau neiubiți… Tot ce mi-am dorit a fost ca familia noastră să fie bine.

Irina ne-a ținut tuturor partea — „Nimeni nu e perfect. Dar dacă nu vorbim despre ce ne doare, ne pierdem unii pe alții.”

Nu știu dacă masa aceea ne-a rezolvat toate problemele. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou împreună — cu toate defectele noastre, cu toate durerile noastre nerostite.

Acum mă întreb: câte familii trăiesc în tăcere aceleași suferințe? Câte mame-soacre judecă fără să știe adevărul? Oare cât de greu ne este tuturor să spunem „am nevoie de ajutor”? Poate că sinceritatea doare — dar tăcerea ne rupe sufletul încet-încet.