Când dragostea fiului meu a devenit furtuna familiei noastre

— Nu pot să cred că faci asta, Petru! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina rece a dimineții. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui, încăpățânată și totodată rănită, m-a lovit mai tare decât orice cuvânt.

— Mamă, te rog… Nu vreau să ne certăm iar. O iubesc pe Irina. Nu pot să renunț la ea doar pentru că tu nu o placi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina. Fata aceea cu ochii verzi și părul scurt, mereu îmbrăcată altfel decât fetele „cumsecade” din cartierul nostru din Ploiești. De când a apărut în viața lui Petru, parcă nimic nu mai era la locul lui. Soțul meu, Doru, încerca să mă liniștească, dar și el era derutat. Sora lui Petru, Ana, se retrăgea mereu în camera ei când izbucneau discuțiile.

— Nu e vorba că nu o plac, am mințit eu, încercând să-mi ascund adevărul. Dar nu e potrivită pentru tine. Nu vezi cum vorbește? Cum se poartă? Ce vor spune rudele noastre? Ce vor zice vecinii?

Petru a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ceaiul răcit și cu un gol în suflet. M-am întrebat atunci dacă nu cumva exagerez. Dar nu puteam să accept că fiul meu, băiatul meu bun și ascultător, ar putea să-și lege viața de cineva atât de diferit.

Zilele au trecut într-o tăcere apăsătoare. Petru venea acasă tot mai rar. Când îl vedeam, era mereu grăbit sau abătut. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu Irina:

— Nu știu cât mai pot rezista… Mama nu vrea să te cunoască cu adevărat… Parcă nu mai sunt copilul ei.

M-am simțit trădată și totodată vinovată. Oare chiar îl pierd pe Petru? Într-o duminică, a venit acasă cu Irina. Am privit-o cu răceală, deși încercam să par politicoasă. Ea mi-a zâmbit timid:

— Bună ziua, doamnă Maria. Am adus plăcintă cu mere… sper să vă placă.

Am luat farfuria fără să o privesc în ochi. Doru s-a străduit să destindă atmosfera:

— Ia loc, Irina! Spune-ne ceva despre tine…

Irina a început să povestească despre familia ei – părinți divorțați, o copilărie grea la țară, apoi mutarea la oraș pentru facultate. Am simțit un val de milă amestecată cu neîncredere. „Nu e ca noi”, mi-am spus în gând.

După ce au plecat, Ana mi-a spus:

— Mamă, Irina pare chiar drăguță… Poate ar trebui să-i dai o șansă.

Am ridicat din umeri.

— Nu știi tu cum e lumea… Oamenii ca ea nu se potrivesc cu familia noastră.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Petru a anunțat că vrea să se căsătorească cu Irina. Doru a încercat să-l convingă să mai aștepte:

— Ești sigur? Poate vă grăbiți…

Dar Petru era hotărât:

— Dacă nu mă susțineți, mă mut la Irina.

Așa a și făcut. Casa noastră s-a golit de râsul lui Petru, de pașii lui grăbiți pe holuri. Ana plângea nopți la rând; Doru se închidea în tăcere. Eu mă simțeam ca o navă fără busolă.

Au urmat luni de tăcere și resentimente. La fiecare sărbătoare, masa era mai goală. Vecinii întrebau pe la colțuri ce s-a întâmplat cu băiatul nostru „model”. M-am simțit judecată și rușinată.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu ochii roșii:

— Mamă… Petru o să fie tată.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Un nepot! Dar eu nu-l cunoșteam nici pe el, nici pe mama copilului lui. M-am gândit la mama mea – cât de aspru m-a judecat când am ales să mă mărit cu Doru împotriva voinței ei. Oare istoria se repeta?

Într-o după-amiază ploioasă, am primit un mesaj de la Petru: „Vrei să vii la noi? Să cunoști copilul?”

Am stat mult pe gânduri. În cele din urmă, am acceptat. Când am intrat în apartamentul lor micuț, Irina m-a întâmpinat cu un zâmbet obosit și sincer:

— V-am făcut supă de pui… Știu că vă place.

Am privit-o pentru prima dată cu adevărat. Era obosită, dar ochii îi sclipeau de fericire când îl ținea pe micuțul Andrei în brațe. Petru m-a privit cu speranță:

— Mamă… Ești bine?

Am izbucnit în plâns și i-am îmbrățișat pe amândoi. Toate prejudecățile mele s-au topit în fața acelui copil mic care mi-a zâmbit pentru prima dată.

Acum stau și mă întreb: oare cât rău putem face celor dragi din frică? Am fost o mamă rea sau doar un om care s-a temut prea mult să piardă ce iubește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?