Când fiul meu s-a căsătorit pe ascuns: Povestea unei mame care și-a pierdut încrederea

— Cum ai putut să-mi faci una ca asta, Mihai? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Pitești, strângând în mână telefonul pe care tocmai primisem vestea. Pe ecran, poza cu Mihai și o fată blondă, necunoscută mie, zâmbind larg în fața unui ofițer stării civile dintr-un orășel german. Inima mi-a căzut în stomac. Nu-mi venea să cred. Mihai, băiatul meu, cel pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, se căsătorise pe ascuns. Fără să-mi spună nimic. Fără să mă invite. Fără să mă lase măcar să-l binecuvântez.

— Mamă, nu voiam să te rănesc… a murmurat Mihai la telefon, vocea lui atât de departe, atât de străină. — Dar nu ai fi înțeles. Tu niciodată nu ai acceptat-o pe Ilinca.

Ilinca. Numele ei mi se părea un ghimpe în inimă. O fată pe care o văzusem de două ori, cu care nu schimbasem mai mult de câteva cuvinte. O fată care, după părerea mea, îl îndepărta de familie și îl împingea să plece din țară. Mereu am crezut că Mihai va rămâne aproape de mine, că vom fi împreună la bine și la greu. Când a plecat la muncă în Germania, am plâns zile întregi, dar m-am consolat cu gândul că se va întoarce. Că totul e temporar.

— Cum să nu te rănesc? Cum să nu mă doară? am izbucnit. — Eu sunt mama ta! Cum ai putut să faci pasul ăsta fără mine?

A urmat o tăcere grea. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie adâncă, imposibil de trecut.

După ce am închis telefonul, am rămas nemișcată pe canapea. M-am uitat la poza cu Mihai de pe perete — avea vreo șapte ani acolo, cu obrajii rumeni și ochii mari, plini de viață. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea posesivă? Prea critică? Sau poate prea singură, încât l-am sufocat cu dragostea mea?

Sora mea, Mariana, a venit la mine în acea seară. M-a găsit plângând, cu ochii umflați și fața roșie.

— Lenuța, nu poți ține copiii legați de tine toată viața, mi-a spus ea blând. — Știu că doare, dar trebuie să-l lași să-și trăiască viața.

— Dar nu așa! Nu pe ascuns! Nu fără mine!

Mariana a oftat și m-a strâns în brațe. — Poate că și el s-a simțit respins. Poate că i-a fost teamă de reacția ta.

Am simțit un val de furie și vinovăție amestecate. Poate chiar așa era. Poate că mereu am pus presiune pe el să fie „băiatul perfect”, să nu greșească niciodată. Poate că nu i-am dat destul spațiu să fie el însuși.

Zilele au trecut greu. Vecinii au început să mă întrebe de ce Mihai nu mai vine acasă, de ce nu l-am văzut la biserică de Paște. Am mințit că e ocupat cu munca. În sufletul meu însă, simțeam cum fiecare întrebare mă rănește și mai tare.

Într-o duminică dimineață, am primit un plic din Germania. Era o scrisoare de la Mihai. Am deschis-o cu mâinile tremurânde:

„Mamă,
Știu că te-am rănit și îmi pare rău. Nu am vrut să te exclud din viața mea, dar am simțit că nu poți accepta alegerea mea. Ilinca mă face fericit și vreau să-i dau o șansă vieții mele aici. Te iubesc și sper ca într-o zi să o cunoști cu adevărat.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am gândit la toate momentele când l-am certat pentru deciziile lui, când i-am spus că „nu e bine” sau „nu e momentul”. Poate că într-adevăr l-am împins departe fără să vreau.

În acea seară am visat că Mihai era mic din nou și venea alergând spre mine cu brațele deschise. M-am trezit plângând.

Am început să vorbesc mai des cu Mariana despre ce simt. Ea m-a sfătuit să încerc să vorbesc cu Ilinca.

— Dacă vrei să-l recâștigi pe Mihai, trebuie să-i accepți alegerile.

Mi-a luat două săptămâni până am avut curajul să-i scriu Ilincăi un mesaj:

„Bună, Ilinca. Sunt Lenuța, mama lui Mihai. Mi-ar plăcea să vorbim când ai timp.”

A răspuns politicos: „Bună ziua! Sigur, oricând doriți.”

Am vorbit pe video-call într-o seară de joi. Ilinca era emoționată, dar sinceră.

— Știu că nu a fost corect cum s-au întâmplat lucrurile… Dar Mihai a avut nevoie de timp și spațiu.

Am ascultat-o și pentru prima dată am văzut o fată speriată, dar hotărâtă să-l facă fericit pe fiul meu.

— Vreau doar ca Mihai să fie bine… am spus eu printre lacrimi.

— Și eu vreau asta, doamnă Lenuța.

După acea discuție am simțit o ușoară eliberare. Nu era totul vindecat, dar era un început.

Au trecut luni până când Mihai a venit acasă cu Ilinca. Îmi era teamă de revedere — dacă nu voi putea trece peste? Dacă nu voi putea ierta?

Când au intrat pe ușă, Mihai m-a privit cu ochii lui mari și triști.

— Mamă… îmi pare rău pentru tot.

L-am strâns în brațe fără alte cuvinte. Am simțit cum o parte din povara mea se ridică.

Ilinca s-a apropiat timid și mi-a întins mâna.

— Sper să putem începe de la zero…

Am zâmbit slab și am dat din cap.

Nu știu dacă voi putea vreodată uita durerea trădării sau golul lăsat de secretul lor. Dar știu că trebuie să încerc — pentru Mihai, pentru mine, pentru familia noastră.

Uneori mă întreb: oare cât de mult trebuie să suferim ca să învățăm să iertăm? Și dacă dragostea adevărată chiar poate vindeca orice rană?