Când ginerele mi-a întors lumea pe dos

— Nu pot să cred că iar plouă! am bombănit printre dinți, încercând să-mi țin echilibrul pe trotuarul ud, cu patru sacoșe grele atârnându-mi de mâini. Autobuzul tocmai trecuse prin fața mea, stropindu-mă din cap până-n picioare. M-am uitat la ceas: 17:40. Zorina mă aștepta acasă, dar nu aveam cum să ajung fără ajutor.

Am scos telefonul și am sunat-o. Vocea ei era stinsă:
— Mamă, nu pot să vin. Gabi e acasă și… nu vreau să-l deranjez.

Am simțit cum mi se strânge inima. De fiecare dată când era vorba de familie, Zorina devenea alt om — tăcută, temătoare, ca și cum ar fi călcat pe coji de ouă. Știam că între ea și Gabi există mereu o tensiune mocnită, dar niciodată nu am avut curajul să o întreb direct ce se întâmplă.

— Zorina, nu mai pot! Nu mai am putere să car totul până acasă. Te rog, roagă-l pe Gabi să vină după mine cu mașina.

A urmat o tăcere lungă. Apoi, cu o voce abia șoptită:
— Bine, încerc.

Am așteptat sub streașina unui magazin, cu hainele ude lipite de mine. O jumătate de oră mai târziu, un Logan gri s-a oprit brusc în fața mea. Gabi a coborât fără să mă salute, cu privirea rece și buzele strânse.

— Urcați repede, nu am timp!

M-am urcat în mașină tremurând, nu doar de frig. Pe drum nu a spus nimic. Am încercat să sparg gheața:
— Mulțumesc că ai venit… Știu că poate nu era cel mai potrivit moment.

A oftat zgomotos:
— Dacă Zorina ar fi fost mai organizată, nu s-ar fi ajuns aici.

Mi-am mușcat limba ca să nu răspund. Am simțit cum mă sufoc între neputință și furie. Când am ajuns acasă, Zorina ne aștepta în ușă, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, ești bine?

Gabi a trântit sacoșele pe hol și a intrat direct în sufragerie, unde s-a prăbușit pe canapea cu telefonul în mână.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o pe Zorina.

Ea a început să plângă în hohote:
— Nu mai pot! Tot timpul mă simt vinovată pentru orice. Gabi țipă la mine dacă îi cer ceva legat de tine sau de tata… Parcă nu mai sunt eu însămi în casa asta!

Am luat-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă e fata mea. Mi-am dat seama că toți anii în care am evitat discuțiile dificile au dus la asta — la o tăcere apăsătoare care ne sufoca pe toți.

Din sufragerie s-a auzit vocea lui Gabi:
— Dacă aveți ceva de spus despre mine, spuneți-mi în față!

M-am ridicat brusc și am intrat peste el:
— Da, am ceva de spus! Nu mai suport să văd cum o rănești pe Zorina cu fiecare privire rece și fiecare vorbă aruncată în silă! Suntem o familie sau doar niște străini care împart același acoperiș?

Gabi s-a ridicat nervos:
— Nu e treaba dumneavoastră cum îmi gestionez familia!

— Ba da! Pentru că Zorina e fata mea și suferința ei e și suferința mea!

A urmat o ceartă cumplită. Zorina a venit între noi, încercând să ne oprească. În cele din urmă, Gabi a ieșit trântind ușa.

A fost prima dată când am văzut-o pe Zorina atât de hotărâtă:
— Mamă, cred că trebuie să iau o decizie. Nu mai pot trăi așa.

În zilele următoare, casa noastră a fost un câmp de bătălie tăcut. Gabi s-a mutat temporar la părinții lui. Zorina a început să meargă la terapie. Eu am rămas cu un gol imens în suflet și cu întrebarea dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă.

Într-o seară, Zorina mi-a spus:
— Mamă, știi ce mi-a zis psiholoaga? Că uneori trebuie să alegem între a-i mulțumi pe ceilalți și a ne salva pe noi înșine.

Am plâns împreună mult timp. Am realizat că uneori dragostea de mamă nu e suficientă ca să-ți protejezi copilul de suferință — dar poate fi suficientă ca să-i dai curajul să se salveze singur.

Acum, când privesc în urmă la acea după-amiază ploioasă, mă întreb: oare câte familii trăiesc sub același acoperiș cu atâtea lucruri nespuse? Oare câți dintre noi avem curajul să spunem adevărul chiar dacă doare?