Când sângele nu se spală cu apă: Povestea unei familii încercate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să țin totul pe umeri!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei și mirosul de pâine proaspătă. Era trecut de miezul nopții, iar eu, cu ochii umflați de oboseală, încercam să-i spun că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam asta.

Mama, Elena, era stâlpul casei noastre. De când tata a plecat cu altă femeie, când aveam doar doisprezece ani, ea a ținut totul pe linia de plutire: brutăria moștenită de la bunicul și garsoniera pe care o închiria unei studente. Mereu ne-a spus mie și surorii mele, Irina: „Vom reuși singuri! Nu avem nevoie de nimeni!”

Dar anul trecut, totul s-a prăbușit. Odată cu pandemia, brutăria a început să meargă prost. Clienții s-au împuținat, facturile s-au adunat. Într-o zi, mama a venit acasă cu ochii roșii și mâinile tremurânde: „Vlad, trebuie să vindem garsoniera.”

Irina a izbucnit: — Cum să vinzi garsoniera? E singura noastră plasă de siguranță!
— N-avem de ales, Irina! Nu vezi că nu mai avem bani nici de făină?

Eu am tăcut. Mă simțeam vinovat că nu pot ajuta mai mult. Aveam douăzeci și doi de ani și încă eram student la Litere. Lucram part-time la o librărie, dar banii abia îmi ajungeau pentru chirie și mâncare.

Într-o seară, când mama a adormit plângând la masa din bucătărie, am decis să-i sun pe unchii mei din partea tatălui. Nu vorbisem cu ei de ani buni, după ce tata ne-a părăsit și rudele lui au încetat să ne caute. Dar eram disperat.

— Bună seara, unchiule Doru… Sunt Vlad. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră…

A urmat o tăcere grea. Apoi vocea lui răgușită: — Ce s-a întâmplat cu Elena?

I-am povestit totul. Despre brutărie, despre datorii, despre mama care nu mai poate. Unchiul Doru a oftat: — O să vin mâine dimineață.

Când a intrat pe ușă, mama s-a blocat. — Ce cauți aici? Ai venit să vezi cum ne zbatem?
— Am venit să vă ajut, Elena. Știu că n-ai vrut să ceri niciodată nimic, dar sângele apă nu se face.

Mama a izbucnit în plâns. Eu și Irina am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată după mulți ani, cineva din familie ne întindea o mână.

Unchiul Doru a adus bani să plătim datoriile urgente și a vorbit cu niște prieteni din piață să ne ajute cu aprovizionarea la prețuri mai bune. Apoi a venit și mătușa Mioara cu borcane de zacuscă și dulceață: — Să aveți ceva pe iarnă!

Încet-încet, brutăria și-a revenit. Mama a început să zâmbească din nou, iar eu am simțit pentru prima dată că nu suntem singuri pe lume. Dar relația dintre mama și rudele tatălui meu rămânea tensionată. Într-o seară, la masă, mama a spus: — N-am uitat ce ne-ați făcut când a plecat Ionel…
— Știu, Elena, dar nici noi n-am știut cum să reacționăm atunci. Ne-a fost rușine… Ne-am simțit vinovați pentru el…

A urmat o tăcere lungă. Irina a spart gheața: — Poate ar trebui să încercăm să iertăm. Altfel n-o să mergem niciodată înainte.

Am început să ne vedem mai des cu rudele din partea tatălui. La început era ciudat — discuții stânjenitoare, priviri furișe — dar încet-încet am început să râdem împreună, să povestim amintiri din copilărie. Unchiul Doru mi-a spus într-o zi: — Vlad, ai crescut frumos. Să nu uiți niciodată că familia e tot ce ai când lumea te lasă baltă.

Într-o duminică friguroasă de martie, am mers toți la cimitir la mormântul bunicului. Mama a plâns în hohote și unchiul Doru a strâns-o în brațe: — Hai acasă, Elena. Hai să fim iar o familie.

Acum brutăria merge bine din nou. Irina s-a angajat contabil la o firmă mică și mă ajută cu facturile brutăriei. Eu am terminat facultatea și lucrez ca profesor suplinitor la liceu. Mama zâmbește mai des și uneori o aud fredonând când frământă aluatul dimineața devreme.

Dar rana trădării tatălui meu încă doare uneori. Și mă întreb: dacă n-ar fi fost criza asta, oare am fi reușit vreodată să ne apropiem din nou? Sau e nevoie mereu de o nenorocire ca să ne aducem aminte că suntem familie?

Poate că iertarea nu vine niciodată ușor. Dar fără ea, rămânem singuri chiar și atunci când suntem înconjurați de cei dragi.

Oare câți dintre noi își țin familia la distanță din orgoliu sau frică? Și câți ar avea curajul să facă primul pas spre împăcare?