Când soacra mea a decis să ne schimbe viața – Povestea unei familii la răscruce

— Nu mă interesează ce crezi tu, Irina! Gabi e fiul meu și are nevoie de ajutor. O să stea aici cât timp consider eu că e necesar!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna încă în bucătărie, deși ușa era deja trântită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se agăța de modelul vechi al feței de masă. Nu-mi venea să cred că, după atâția ani de căsnicie cu Vlad, urma să mă trezesc în propria casă cu fratele lui mai mic, Gabi, mutat peste noapte la noi, doar pentru că mama lor a decis asta.

Totul a început într-o sâmbătă dimineața, când Mariana a venit cu Gabi și două valize mari. Nici nu apucasem să mă trezesc bine, că deja îi auzeam pe hol. Vlad se uita la mine neputincios, cu ochii lui obosiți de la atâtea certuri nespuse. — Irina, hai să nu facem scandal… E doar pentru o perioadă scurtă, mi-a șoptit el. Dar eu știam că „perioadă scurtă” la familia lui Vlad putea însemna orice: o lună, un an sau pentru totdeauna.

Gabi avea 28 de ani și tocmai divorțase. Era abătut, dar și puțin arogant, ca și cum toată lumea îi datora ceva. În prima seară, a lăsat vasele murdare pe masă și s-a trântit pe canapea cu telefonul în mână. Am încercat să-i spun politicos că avem niște reguli în casă, dar m-a privit ca pe o străină. — Lasă, Irina, nu te mai stresa tu! O să mă descurc eu… cândva.

Mariana era peste tot: făcea ordine în dulapuri fără să întrebe, comenta meniul meu („Nu gătești nimic cu adevărat gustos!”), iar seara îl lua pe Vlad la discuții lungi despre cât de „neprimitoare” am devenit. Simțeam cum fiecare colțișor al casei mele se micșorează, cum fiecare respirație devine un efort.

Într-o seară, după ce am strâns masa singură iar Gabi și Vlad râdeau la televizor cu Mariana, am izbucnit:
— Vlad, nu mai pot! Casa asta nu mai e a noastră! Tu nu vezi că mama ta decide tot?
Vlad a oftat adânc:
— Știu… Dar ce vrei să fac? E mama… Și Gabi chiar are nevoie de ajutor.
— Și eu? Eu nu contez?
M-a privit lung și a tăcut. Atunci am simțit pentru prima dată că sunt singură în propria familie.

Zilele au trecut greu. Gabi nu-și căuta de muncă, Mariana venea zilnic „să-l verifice”, iar Vlad se retrăgea tot mai mult în biroul lui. Eu mă simțeam invizibilă. Într-o dimineață, am găsit-o pe Mariana cotrobăind prin sertarele mele din dormitor.
— Ce faci aici?
— Caut niște acte pentru Gabi. Oricum nu ai nimic important aici.
Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din cameră fără să spun nimic și m-am dus la mama mea. Am plâns ca un copil.

Mama m-a privit cu blândețe:
— Irina, tu unde ești în toată povestea asta? Ai dreptul să spui ce simți. Casa ta e sanctuarul tău.
Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când toți erau adunați în sufragerie, am intrat hotărâtă:
— Vreau să vorbim! Nu mai pot continua așa. Gabi, ai nevoie de ajutor și te înțeleg, dar nu poți sta aici la nesfârșit fără să contribui. Mariana, te rog să respecți spațiul nostru. Vlad, am nevoie să fii de partea mea!
A urmat o liniște apăsătoare. Mariana s-a ridicat furioasă:
— Nu-mi vine să cred! După tot ce am făcut pentru voi!
Gabi s-a uitat jenat în podea. Vlad părea prins între două lumi.

A doua zi dimineață, Mariana nu a mai venit. Gabi a început să-și caute de lucru și chiar m-a întrebat dacă poate ajuta cu ceva prin casă. Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Îmi pare rău că te-am lăsat singură…

Nu știu dacă lucrurile vor fi vreodată ca înainte. Poate că nu. Dar știu sigur că am dreptul la spațiul meu și la vocea mea.

Oare câte femei din România trăiesc același coșmar tăcut? Câți dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe alții?