Când socrii devin dușmani: Povestea unei familii destrămate

— Nu pot să cred că ai spus asta, Sorina! a izbucnit doamna Lungu, mama lui Radu, chiar în mijlocul petrecerii de nuntă a fiicei mele. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și inima mi-o ia la galop. Ioana, fiica mea, tocmai dansa primul vals cu soțul ei, iar eu mă trezeam prinsă într-o ceartă pe care nu o provocasem.

— Nu am vrut să jignesc pe nimeni, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul. Dar doamna Lungu nu s-a lăsat.

— La noi în familie nu se face așa ceva! a continuat ea, ridicând tonul. Soțul meu, Mihai, m-a tras ușor de braț.

— Sorina, lasă… nu e momentul acum.

Dar era deja prea târziu. Oamenii se uitau spre noi, iar Ioana m-a privit cu ochi mari și speriați. Am zâmbit forțat și am încercat să mă retrag, dar știam că ceva s-a rupt în acea clipă. Nunta care trebuia să fie cea mai fericită zi din viața fiicei mele s-a transformat într-un început de coșmar.

În săptămânile care au urmat, fiecare întâlnire cu familia Lungu era un chin. Orice discuție banală despre rețete sau vacanțe se transforma într-o dispută. Doamna Lungu găsea mereu motive să mă critice: că nu gătesc destul de tradițional, că nu știu să-mi cresc fata, că am prea multe pretenții de la ginerele meu. Domnul Lungu era mai tăcut, dar privirea lui rece spunea totul.

Ioana încerca să facă pace. „Mamă, te rog, nu te certa cu ei. Radu suferă când vede că nu ne înțelegem.” Dar cum să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum să accept ca cineva să mă umilească în fața copilului meu?

Într-o seară, la o masă de familie, conflictul a explodat din nou. Discutam despre unde vor petrece Ioana și Radu primul Crăciun ca soț și soție.

— E normal să vină la noi! a spus Mihai, soțul meu. E primul Crăciun după nuntă.

— Nu! La noi trebuie să vină! a replicat doamna Lungu. Așa e tradiția la noi!

Radu s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu mai pot! Mereu e o luptă între voi! Noi nu mai venim la niciun Crăciun!

Ioana a început să plângă. M-am simțit vinovată și neputincioasă. Cum ajunsesem aici? De ce nu puteam fi o familie normală?

Au urmat luni de tăcere și răceală. Ioana mă suna tot mai rar. Simțeam că o pierd, că distanța dintre noi crește cu fiecare zi. Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mai insiști. Ne trebuie timp.”

Am plâns ore întregi. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate că trebuia să tac mai mult, să accept umilințele pentru binele Ioanei. Dar cum poți să-ți calci pe inimă când vezi că cineva îți rănește copilul?

Într-o duminică, am decis să merg la ei acasă fără să anunț. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis Radu.

— Bună ziua… Sorina… Ioana e în dormitor.

Am intrat timidă și am găsit-o pe Ioana stând pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… nu mai pot… Simt că mă sufoc între voi…

Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit:

— Iartă-mă dacă te-am făcut să suferi… Tot ce vreau e să fii fericită…

— Știu… Dar nu pot trăi mereu cu frica de a vă supăra pe unul sau pe altul…

Am plecat cu sufletul sfâșiat. În acea noapte m-am rugat pentru prima dată după mulți ani. Am cerut doar liniște pentru copilul meu.

Timpul a trecut greu. Relațiile dintre familii au rămas reci, iar Ioana și Radu au ales să se mute în alt oraș, departe de toți. Ne vedem rar și vorbim puțin. Îmi lipsește fata mea și mă doare că nu pot fi parte din viața ei așa cum mi-am dorit.

Mă întreb adesea: oare cât rău poate face orgoliul unor părinți? Merită să pierzi legătura cu propriul copil doar pentru că nu poți accepta diferențele? Dacă ați trecut prin ceva asemănător sau aveți un sfat pentru mine, vă rog să-mi scrieți… Poate împreună găsim o cale spre împăcare.