Când trecutul bate la ușă: Povestea fiicei mele dispărute și furtuna din familia noastră

— Ce-ai făcut, Maria? Ce-ai făcut cu viața ta? am șoptit, tremurând, privind spre ușa larg deschisă, unde doar vântul mai răspundea. Pe prag, învelit într-o pătură veche cu flori albastre, plângea un copil. Un băiețel cu ochii mari, negri, care mă privea ca și cum ar fi știut deja totul despre mine. În mâna lui mică strângea o scrisoare. Am recunoscut scrisul: era al fiicei mele, Ana, dispărută de trei ani.

Soțul meu, Ion, a apărut în spatele meu, cu fața împietrită. — Nu-l lua! Nu știm nimic despre el! Poate e o capcană, poate Ana a intrat în cine știe ce necazuri… Dar eu nu l-am ascultat. L-am luat în brațe pe copil și am simțit cum inima mi se rupe în două: pentru Ana, pentru nepotul pe care nu-l cunoscusem niciodată, pentru toate greșelile pe care le făcusem ca mamă.

Am citit scrisoarea cu mâinile tremurânde: „Mamă, nu am unde să mă duc. Nu pot să-l cresc. Te rog, ai grijă de el. Nu mă căuta.”

A urmat o noapte albă. Ion s-a plimbat prin casă ca un leu în cușcă. — De ce a făcut Ana asta? Ce-am greșit noi? De ce nu ne-a spus nimic? De ce să ne lase copilul ei ca pe un pachet?

Nu aveam răspunsuri. Doar vinovăție. Îmi aminteam toate certurile cu Ana din ultimii ani: când a vrut să plece la facultate la București și noi am insistat să rămână acasă; când a venit acasă târziu și am țipat la ea; când am găsit țigări în geanta ei și am amenințat-o că o dau afară. Poate dacă aș fi fost mai blândă… Poate dacă aș fi ascultat mai mult…

A doua zi dimineață, vecina noastră, tanti Viorica, a venit să ne aducă lapte proaspăt. A văzut copilul și a început să pună întrebări. În sat, veștile circulă mai repede decât vântul. În câteva ore toată lumea știa: „Ana lui Ion s-a întors acasă… dar fără ea.”

Am încercat să-l liniștesc pe băiețel. L-am întrebat cum îl cheamă. S-a uitat la mine cu ochii aceia mari și a șoptit: — Mă cheamă David.

David nu vorbea mult. Se speria ușor de zgomote, tresărea când cineva ridica vocea. Noaptea plângea în somn și striga după „mama”. M-am simțit neputincioasă. Nu știam cum să-i alin durerea. Ion era distant, aproape rece cu el. — Nu e vina copilului, i-am spus într-o seară. — Știu, dar nu pot… Nu pot să nu mă gândesc la Ana, la ce s-a întâmplat cu ea.

Au trecut săptămâni. Am încercat să-mi găsesc un rost: îl duceam pe David la grădiniță, îi făceam prăjituri, îi citeam povești seara. Dar mereu simțeam privirile oamenilor pe spate: „Uite-o pe Maria, mama care și-a pierdut fata.”

Într-o zi, am primit un telefon anonim. O voce de femeie mi-a spus doar atât: „Ana e bine. Să ai grijă de copil.” Am încercat să întreb cine e, dar a închis.

Ion a început să bea mai mult decât de obicei. Într-o seară s-a prăbușit pe scaun și a izbucnit: — Eu nu pot trăi cu rușinea asta! Toată lumea râde de noi! Fata noastră a fugit de acasă și ne-a lăsat un copil! Ce fel de părinți suntem?

— Suntem părinți care încearcă să repare ce se mai poate repara, i-am răspuns printre lacrimi.

David a crescut sub ochii noștri. A început să râdă mai mult, să se joace cu ceilalți copii din sat. Dar mereu întreba: — Când vine mama?

Nu știam ce să-i spun. Îi inventam povești despre o mamă care călătorește prin lume ca să-i aducă daruri frumoase. Dar știam că într-o zi va afla adevărul.

În Ajunul Crăciunului, am găsit o altă scrisoare la poartă. Era tot de la Ana: „Mamă, te rog să nu mă urăști. Am făcut greșeli pe care nu le pot repara. Dar știu că David e în siguranță cu tine.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă voi putea vreodată s-o iert pe Ana pentru că ne-a părăsit sau dacă ar trebui să mă iert pe mine pentru tot ce n-am fost pentru ea.

Acum David are șapte ani și încă nu știe adevărul despre mama lui. Eu încă sper că într-o zi Ana va reveni acasă și vom putea vorbi ca o familie adevărată.

Mă uit la David cum doarme liniștit și mă întreb: Oare putem vindeca rănile trecutului sau suntem condamnați să le purtăm mereu cu noi? Voi ce ați face dacă trecutul v-ar bate la ușă într-o noapte de furtună?