Când trecutul bate la ușă: Secretele fiicei mele și furtuna din familia noastră
— Bunica, te rog, nu mă trimite înapoi! Glasul Irinei mi-a sfâșiat inima în acea noapte de aprilie, când vântul bătea cu furie în geamuri și ploaia lovea acoperișul ca niște degete nervoase. Avea doar doisprezece ani, dar ochii ei căprui erau plini de groază și lacrimi. Am tras-o în brațe, simțind cum tremură toată, udă leoarcă și cu hainele murdare.
— Ce s-a întâmplat, puiule? Unde e mama ta?
A tăcut. Doar suspina, strângându-mă cu disperare. Atunci am știut că ceva rău s-a întâmplat cu Ana, fiica mea. În acea clipă, am simțit cum trecutul pe care încercasem să-l îngrop reînvie, mai amenințător ca niciodată.
Am sunat-o pe sora mea, Mariana. — Ana nu e de găsit. Irina a venit singură acasă la mine. Nu știu ce să fac!
Mariana a oftat la capătul firului: — Poate că a plecat iar cu vreun bărbat. Știi cum e Ana… mereu a fost rebelă.
M-am înfuriat. — Nu vorbi așa despre fiica mea! Nu știi prin ce trece!
Dar adevărul era că nici eu nu știam. Ana fusese mereu o enigmă pentru mine. O adolescentă furioasă, care mă acuza că nu o înțeleg, că nu o iubesc destul. După ce soțul meu, Petru, ne-a părăsit pentru altă femeie, Ana s-a schimbat. A început să lipsească de acasă, să se certe cu mine din orice. Eu munceam două schimburi la fabrică să ne întrețin, iar ea îmi reproșa mereu că nu sunt acolo când are nevoie.
— De ce nu poți să fii ca alte mame? mă întreba printre lacrimi.
— Pentru că nu pot! îi răspundeam eu, cu vocea spartă de oboseală și frustrare.
Anii au trecut, iar prăpastia dintre noi s-a adâncit. Când a rămas însărcinată cu Irina la doar optsprezece ani, am simțit că lumea mi se prăbușește. Tatăl copilului a dispărut imediat ce a aflat vestea. Ana a refuzat să-mi spună cine era. Am crescut-o împreună pe Irina, dar relația noastră era ca mersul pe sârmă: fiecare cuvânt putea declanșa o explozie.
În acea noapte, după ce am liniștit-o pe Irina și am pus-o la culcare, am început să sun peste tot: spitale, poliție, prieteni vechi ai Anei. Nimeni nu știa nimic. O săptămână întreagă am trăit ca într-un coșmar. Irina nu voia să vorbească despre ce s-a întâmplat. Se închidea în camera ei și plângea în pernă.
Într-o dimineață, am găsit un bilet sub pernă la Irina: „Bunico, mama a zis că trebuie să plece pentru că nu mai poate. Să nu fii supărată pe ea.”
Am simțit că mă prăbușesc. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Poate am fost prea dură? Poate nu am ascultat-o destul? Sau poate am repetat greșelile mamei mele — și ea fusese rece cu mine după ce tata ne-a părăsit.
Zilele au trecut greu. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A fugit Ana cu vreun bărbat.” „Săraca Irina, ce copil fără noroc!” Mă durea fiecare privire aruncată pieziș când mergeam la magazin sau la biserică.
Într-o seară, Irina a venit la mine în bucătărie și m-a întrebat:
— Bunico, tu ai certat-o vreodată pe mama atât de tare încât să vrea să plece?
Am simțit un nod în gât. — Poate… Poate că da. Dar tot ce am făcut a fost din dragoste pentru ea.
Irina m-a privit lung: — Și eu o iubesc pe mama… Dar mi-e frică să nu mă părăsească și pe mine.
Am luat-o în brațe și am plâns împreună mult timp.
După două luni de tăcere și disperare, am primit un telefon de la Ana. Vocea ei era stinsă:
— Mamă… Sunt bine. Nu pot să spun unde sunt. Am nevoie de timp să-mi pun ordine în gânduri.
— Ana! Te rog, vino acasă! Irina are nevoie de tine! Eu… eu am nevoie de tine!
— Nu pot acum… Am făcut prea mult rău. Spune-i Irinei că o iubesc.
Apoi a închis.
Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Cum să-i explic Irinei că mama ei nu vrea să se întoarcă? Cum să-i alin dorul?
Într-o zi, am găsit jurnalul Anei ascuns într-un sertar vechi din camera ei. Am ezitat mult înainte să-l citesc, dar curiozitatea și disperarea au fost mai puternice decât rușinea.
„Nu pot să fiu mama pe care o vrea Irina. Mă simt captivă aici, între trecutul meu și așteptările mamei mele. Mi-e dor să fiu iubită fără condiții.”
Am plâns citind fiecare pagină. Am realizat cât de mult semănăm eu și Ana — două femei rănite care nu știu cum să-și arate dragostea decât prin sacrificiu și tăcere.
Irina a crescut mult în acele luni fără mamă. A devenit mai retrasă, dar și mai matură decât alți copii de vârsta ei. Într-o zi mi-a spus:
— Bunico, crezi că mama se va întoarce vreodată?
Nu am știut ce să-i răspund.
Au trecut doi ani până când Ana s-a întors acasă. Era schimbată — mai slabă, cu ochii obosiți și un zâmbet trist pe buze.
— Mamă… iartă-mă că am fugit. Nu mai puteam respira aici… Dar mi-am dat seama că nu pot trăi fără voi.
Irina a alergat spre ea și au plâns îmbrățișate minute în șir.
De atunci încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi. Nu e ușor — rănile sunt adânci și uneori cuvintele dor mai tare decât tăcerea.
M-am întrebat mereu: oare câte familii trăiesc astfel de drame în taină? Câte mame și fiice nu știu cum să-și spună „te iubesc” fără teamă sau reproș?
Poate că adevărul doare, dar doar el ne poate vindeca cu adevărat.
Oare voi reuși vreodată să fiu mama de care Ana are nevoie? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile trecutului la nesfârșit?