Când trecutul bate la ușă: secretul fiicei mele și încercarea familiei noastre

— Nu deschide ușa, mamă! — vocea tremurată a lui Vlad, fiul meu cel mic, răsuna din hol, dar eu nu puteam să-l ascult. Bătaia aceea disperată, aproape animalică, mă făcuse să tresar din somn și să uit de orice frică. Am deschis larg, iar vântul a izbit cu putere în casă, aducând cu el ploaia și un miros de noroi. În prag stătea Ilinca, nepoata mea de doar opt ani, udă leoarcă, cu ochii mari și speriați.

— Bunico… mama nu mai vine… — a șoptit ea, apoi s-a prăbușit în brațele mele.

Așa a început totul. În acea noapte de mai, când tunetele zguduiau satul nostru din Bărăgan și fiecare casă părea un vapor pierdut pe mare. Claudia, fiica mea, dispăruse fără urmă. Soțul ei era plecat la muncă în Germania de două luni. Ilinca nu știa decât că mama a plecat „să rezolve ceva” și i-a spus să nu deschidă nimănui. Dar după ore întregi de așteptare și foame, copilul a fugit prin ploaie până la mine.

Am sunat la poliție. Am sunat la rude. Am sunat la vecini. Nimeni nu știa nimic. În acea noapte am simțit cum tot ce am construit în viață — casa, familia, liniștea — se prăbușește ca un castel de nisip. Vlad plângea în camera lui, Ilinca adormise cu capul pe genunchii mei, iar eu priveam în gol, încercând să-mi amintesc dacă am ratat vreun semn, vreo privire tristă a Claudiei.

A doua zi au venit polițiștii. Au pus întrebări banale: „A avut conflicte cu cineva? Probleme cu banii? A mai plecat vreodată fără să spună?” Am răspuns mecanic. Nu știam nimic. Sau poate nu voiam să știu.

Au trecut zilele ca într-un vis urât. Ilinca nu vorbea decât despre Claudia: „O să vină? De ce nu mă sună?” Eu îi promiteam că totul va fi bine, dar nu credeam nici eu ce spun. Seara, când rămâneam singură în bucătărie, mă uitam la poza Claudiei de la nuntă — zâmbetul ei larg, ochii verzi ca iarba după ploaie — și mă întrebam unde am greșit.

Într-o dimineață, am găsit o scrisoare sub ușă. Scrisul era al Claudiei: „Mamă, iartă-mă. Nu pot să mai stau aici. Am făcut ceva ce nu pot repara. Ai grijă de Ilinca.” Atât. Fără explicații. Fără răspunsuri.

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție și furie. Ce făcuse? De ce nu mi-a spus? Cum să-i spun soțului ei? Cum să-i spun Ilincăi că poate mama ei nu se va mai întoarce niciodată?

În sat au început bârfele: „A fugit cu cineva.” „A luat bani de la cămătari.” „S-a săturat de viața grea.” M-am certat cu vecina mea, tanti Florica, când a îndrăznit să spună că „așa-s femeile astea tinere”.

Într-o seară, Vlad a intrat în bucătărie cu ochii roșii:
— Mamă… tu crezi că Claudia s-a sinucis?
— Nu vorbi prostii! — am izbucnit eu, dar inima mi s-a strâns ca un pumn.

Ilinca a început să facă pipi noaptea în pat. S-a închis în ea, nu mai voia să meargă la școală. Învățătoarea m-a chemat la o discuție:
— Doamnă Maria, copilul are nevoie de ajutor. Poate ar trebui să vorbiți cu un psiholog.

Dar cum să merg eu la psiholog? În satul nostru oamenii încă râd dacă aud de așa ceva.

Au trecut luni. Poliția nu găsea nimic. Soțul Claudiei s-a întors din Germania și m-a acuzat că i-am ascuns ceva:
— Tu știi mai multe decât spui! Claudia era mereu tristă după ce venea de la tine!
— Cum poți să spui asta? Eu am crescut-o singură după ce tatăl ei a murit! — i-am strigat printre lacrimi.

Într-o zi, am găsit în pod o cutie veche cu scrisori ale Claudiei din adolescență. Printre ele era una pe care n-am avut curajul s-o citesc până atunci. Era adresată mie:
„Mamă, uneori simt că nu pot să respir aici. Că fiecare zi e o luptă și nu știu dacă o să câștig vreodată. Mi-e frică să-ți spun ce simt…”

Am plâns ore întregi. Poate că niciodată n-am știut cine e cu adevărat fiica mea. Poate că am fost prea ocupată cu grijile casei ca să văd suferința ei.

Într-o seară târzie de toamnă, când deja renunțasem la orice speranță, am primit un telefon anonim:
— Maria? Claudia e bine. E într-un oraș mare. Are nevoie de timp.

Am recunoscut vocea: era Anca, prietena ei din liceu care plecase la București demult.
— Spune-i că Ilinca o așteaptă… Spune-i că o iert pentru orice ar fi făcut!

N-am primit niciun alt semn mult timp. Dar ceva s-a schimbat în mine: am început să vorbesc deschis cu Ilinca despre mama ei — fără minciuni, fără promisiuni goale.

— Bunico… tu crezi că mama mă mai iubește?
— Da, puiule… uneori oamenii pleacă nu pentru că nu ne iubesc, ci pentru că nu se mai pot iubi pe ei înșiși.

Acum au trecut doi ani de atunci. Claudia încă nu s-a întors acasă. Ilinca merge la liceu în oraș și vine acasă doar în vacanțe. Eu încă mă trezesc noaptea și mă uit la ușă, sperând să aud pași cunoscuți pe alee.

M-am împăcat cu gândul că unele răni nu se vindecă niciodată complet și că uneori dragostea înseamnă să lași pe cineva să plece.

Mă întreb adesea: oare câte mame trăiesc cu această vinovăție mută? Oare cât de bine ne cunoaștem copiii? Și dacă trecutul bate din nou la ușă… voi avea curajul să deschid?