Când ziua mea a fost schimbată de ginerele meu

— Mamă, nu știu dacă Rareș o să vrea să vină… a șoptit Irina, fiica mea, în timp ce mă privea cu ochii ei mari, plini de grijă. Stăteam în holul blocului, cu patru sacoșe grele la picioare, simțind cum mi se înmoaie genunchii de oboseală și de rușine. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar ploaia bătea în geamurile murdare ale scării. Autobuzul era exclus — nu aveam cum să car atâtea lucruri singură.

— Lasă, Irina, mă descurc eu… am încercat să par puternică, dar vocea mi-a tremurat. În adâncul sufletului știam că nu mă mai țin puterile. Dar Rareș… Rareș nu era genul care să sară în ajutor fără să ofteze sau să arunce o privire tăioasă. Întotdeauna am simțit că nu mă place. Poate pentru că nu l-am acceptat din prima, poate pentru că i-am spus odată că nu e destul de bun pentru fata mea.

Irina s-a uitat la mine cu milă și a scos telefonul. — Îl sun eu… dar dacă nu vrea, nu te supăra pe el, bine?

Am dat din cap, deși inima îmi bătea cu putere. Am auzit-o vorbind încet la telefon: — Rareș, mama are multe sacoșe… Nu, nu poate lua taxiul… Da, știu că ești obosit… Dar te rog… Da, bine.

A închis și m-a privit: — Vine. Dar era nervos.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În minte mi se derulau toate momentele în care ne-am certat: când a uitat să mă salute la masă, când a ridicat tonul la Irina și eu am intervenit, când i-am reproșat că nu muncește destul sau că nu știe să repare nimic prin casă. Poate că am fost prea aspră cu el. Dar tot ce am vrut a fost ca fata mea să fie fericită.

Cinci minute mai târziu, ușa blocului s-a deschis brusc și Rareș a intrat grăbit. Purta geaca lui veche de piele și avea fața încruntată.

— Unde-s sacoșele? a întrebat scurt.

— Aici… am răspuns încet, evitând să-l privesc în ochi.

A ridicat două dintre ele fără să spună nimic. Am luat și eu una, deși abia o puteam ține. Am pornit spre mașina lui parcată pe trotuar. Pe drum, tăcerea dintre noi era apăsătoare. Ploaia lovea parbrizul cu furie.

— De ce n-ai spus mai devreme că ai nevoie de ajutor? m-a întrebat brusc.

M-am uitat la el surprinsă. — N-am vrut să deranjez… Știu că ai avut o zi grea la serviciu.

A oftat adânc. — Toți avem zile grele. Dar dacă nu spui nimic, cum să știu?

Am simțit un nod în gât. M-am uitat pe geam, la luminile orașului care se reflectau în bălți. M-am gândit la tata, care nu cerea niciodată ajutor și care a murit singur, cu mândria lui.

— Poate că am fost prea mândră… am șoptit mai mult pentru mine.

Rareș a încetinit mașina la un semafor și m-a privit pentru prima dată direct.

— Știți… nici eu nu sunt perfect. Și nici nu vreau să vă supăr pe dumneavoastră sau pe Irina. Dar uneori simt că orice fac nu e destul.

M-au durut cuvintele lui mai mult decât mi-aș fi imaginat. Am realizat că poate l-am judecat prea aspru, că i-am pus mereu etichete fără să-l cunosc cu adevărat.

— Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți așa… am spus încet.

A zâmbit ușor, pentru prima dată în acea zi. — E greu să fii ginere. Mereu ai impresia că trebuie să dovedești ceva.

Am ajuns acasă și Rareș a urcat toate sacoșele până la etajul patru fără să se plângă. Irina ne aștepta în ușă și ne-a privit mirată când ne-a văzut intrând împreună, fără să ne certăm.

— Mulțumesc, Rareș… am spus sincer, uitându-mă în ochii lui.

El a dat din cap și a zâmbit din nou. — Cu plăcere, mamă-soacră.

Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că poate există speranță pentru relația noastră. Că poate orgoliile pot fi lăsate deoparte și că familia înseamnă mai mult decât reproșuri și așteptări nespuse.

Seara aceea m-a făcut să mă gândesc: câte lucruri pierdem din cauza mândriei? Câte cuvinte rămân nerostite între noi și cei dragi? Poate ar trebui să avem curajul să cerem ajutor și să iertăm mai ușor…

Oare câți dintre voi v-ați regăsit vreodată într-o astfel de situație? Ce ați face dacă orgoliul v-ar sta în cale să cereți ajutor celor din familie?