Casa bunicii: O moștenire care ne-a rupt familia

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să ne spui nimic? vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Stăteam în bucătăria mică a apartamentului nostru din București, cu telefonul lipit de ureche și cu inima strânsă ca un pumn. Pe fundal, soțul meu, Vlad, încerca să-l liniștească pe fiul nostru, Radu, care plângea pentru că nu găsea jucăria preferată. Dar plânsul lui era doar zgomot de fundal față de furtuna din sufletul meu.

Mama a oftat la celălalt capăt al firului. — Ana, nu e atât de simplu cum crezi. Am făcut ce am crezut că e mai bine pentru toți.

— Pentru toți? Sau doar pentru Irina? am izbucnit eu. Sora mea cea mică, Irina, mereu răsfățata familiei, mereu cea care primea tot ce era mai bun. Eu și fratele meu, Doru, am muncit de mici, ne-am sacrificat pentru ca ea să poată merge la facultate în Cluj, să aibă haine noi și excursii la munte. Iar acum, când bunica s-a stins și apartamentul din centru ar fi putut fi salvarea noastră din chiria sufocantă, mama a decis să-l treacă pe numele Irinei.

— Irina are nevoie de un început, a spus mama cu voce stinsă. Tu ai deja o familie, Doru are serviciu stabil…

— Și noi avem nevoie! am strigat fără să-mi dau seama cât de tare. Vlad s-a uitat la mine speriat. Am ieșit pe balcon ca să nu mă audă copilul.

Afară mirosea a ploaie și a frunze ude. M-am sprijinit de balustradă și am lăsat lacrimile să curgă. Îmi venea să urlu. Cum putea mama să nu vadă cât ne chinuim? Vlad lucra peste program ca să putem plăti chiria, eu făceam naveta zilnic la două joburi part-time. Radu creștea într-o cameră cât o cutie de chibrituri, fără spațiu să se joace sau să viseze.

În acea seară, după ce am adormit copilul, Vlad m-a luat în brațe. — Ana, nu putem schimba ce s-a întâmplat. Dar putem încerca să vorbim cu Irina. Poate înțelege…

— Nu va înțelege niciodată. Pentru ea totul a fost mereu ușor.

A doua zi am sunat-o pe Irina. Vocea ei era veselă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Ana! Ce surpriză! Ce faci?

— Putem vorbi serios? Am aflat despre apartament.

O pauză scurtă. — Știam că o să te superi… Dar mama a zis că e cel mai bine așa.

— Pentru cine? Pentru tine? Irina, noi nu avem unde sta! Radu crește și nu avem loc nici măcar pentru un birou unde să-și facă temele!

— Ana… Nu e vina mea că tu ai ales să te căsătorești devreme. Eu abia încep viața pe cont propriu.

Am simțit cum mi se taie respirația. — Deci asta crezi despre mine? Că am ales greșit?

— Nu am zis asta… Dar fiecare cu norocul lui, nu?

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit trădată nu doar de mama, ci și de sora mea. În zilele următoare, discuțiile cu Vlad au devenit tot mai tensionate. El încerca să mă liniștească, dar eu nu puteam trece peste sentimentul de nedreptate.

Doru m-a sunat după câteva zile. — Ana, trebuie să facem ceva. Nu putem lăsa lucrurile așa.

— Ce vrei să facem? Să mergem la tribunal împotriva propriei mame?

— Nu știu… Dar măcar să-i spunem ce simțim.

Am hotărât să mergem împreună la mama. În sufrageria casei părintești mirosea încă a cafea și a vechi. Mama stătea pe fotoliu cu ochii în pământ. Irina era acolo, cu cheile apartamentului bunicii atârnând la gât ca o medalie.

— Mamă, nu e drept ce ai făcut, a spus Doru calm dar ferm. Noi am muncit cot la cot cu tine după ce tata a murit. Am pus bani pentru întreținere, am renovat casa bunicii când tu nu mai puteai…

Mama a început să plângă încet. — Nu vreau să vă certați din cauza mea…

— Nu tu ne-ai certat, ci decizia ta! am izbucnit eu.

Irina s-a ridicat brusc. — Dacă vreți apartamentul atât de mult, luați-l! Dar să știți că eu n-am cerut nimic!

Am rămas toți tăcuți câteva minute. În cele din urmă, mama s-a ridicat și ne-a privit cu ochii roșii.

— Poate am greșit… Dar am vrut doar ca Irina să nu fie singură în orașul ăsta mare…

Am plecat acasă cu sufletul greu. Nimic nu se rezolvase. În zilele următoare am simțit cum familia noastră se destramă puțin câte puțin: telefoane reci, mesaje rare, vizite scurte și stânjenitoare.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu Irina fără să simt furie sau invidie. Între timp, Vlad a găsit un job mai bun și ne-am mutat într-un apartament micuț dar luminos la marginea orașului. Radu avea acum camera lui și un colț pentru jucării.

Într-o zi de primăvară, Irina m-a sunat plângând: — Ana… Nu pot sta singură acolo… Mi-e dor de voi… Mi-e dor de familie…

Atunci am înțeles că moștenirea nu valorează nimic dacă ne pierdem unii pe alții. Am mers la ea și am stat îmbrățișate mult timp fără să spunem nimic.

Acum mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unui apartament sau a unei moșteniri? Merită oare să pierdem dragostea celor dragi pentru niște ziduri reci? Poate că adevărata avere e iertarea…