Casa care ne-a rupt: Povestea unei familii din Rupea

— Mamă, trebuie să vorbim.

Vocea mea răsună în bucătăria rece, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mama stă la masă, cu mâinile încrucișate peste șorțul ponosit, privindu-mă ca și cum așteaptă să-i spun ceva ce știe deja. În ochii ei văd oboseala anilor, dar și o încăpățânare care mă sperie.

— Ce vrei, Jozef? Să-mi spui iar că vrei să vinzi casa?

Înghit în sec. Ana mă așteaptă acasă, cu bagajele aproape făcute. Ne-am certat aseară, iar ea mi-a spus că nu mai poate trăi între două lumi: una a trecutului meu și una a viitorului nostru. Dar cum să-i explic mamei că nu mai pot? Că nu mai pot fi fiul care vine la fiecare sfârșit de săptămână să repare acoperișul sau să care lemnele?

— Mamă, nu mai avem bani. Ana e însărcinată. Avem nevoie de un început nou. Casa asta… e prea mult pentru noi toți.

Mama își strânge buzele. O văd cum se uită la peretele unde încă atârnă poza tatei, mort de zece ani. Parcă îi aud vocea: „Nu vindeți niciodată casa asta! E sufletul familiei.”

— Jozef, aici ai crescut. Aici a murit tatăl tău. Cum poți să ceri așa ceva?

Simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc serile când stăteam toți trei la masă, când tata povestea despre cum a ridicat casa cu mâinile lui. Dar anii au trecut. Satul s-a golit, prietenii mei au plecat la oraș sau în străinătate. Doar eu am rămas, prins între două lumi.

— Mamă, nu vreau să te rănesc. Dar dacă nu vindem acum, nu vom mai putea niciodată. Casa se degradează, tu nu mai poți avea grijă de ea… Eu nu mai pot veni mereu.

— Și eu unde mă duc? La azil? La oraș, între străini?

Tremur. Nu am răspunsuri. Știu doar că Ana are dreptate: dacă nu rup lanțul ăsta acum, copilul nostru va crește la fel ca mine — prins între datorii și promisiuni.

— Poate… poate vii cu noi la Brașov. Avem o garsonieră mică, dar…

Mama râde scurt, amar.

— Să las totul? Să mă uit pe geam la blocuri gri? Aici știu fiecare copac, fiecare vecin. Aici e viața mea.

Mă ridic și mă plimb prin bucătărie. Mâinile îmi tremură. Pe masă e o față de masă brodată de bunica. Miroase a mucegai și a vechi. În colțul camerei, soba trosnește încet.

— Mamă… Nu vreau să te forțez. Dar dacă nu vindem acum, pierdem totul. Casa asta nu mai valorează nimic peste câțiva ani. Satul moare.

Ea tace mult timp. Aud doar ceasul vechi ticăind pe perete.

— Jozef… Tu chiar crezi că fericirea ta stă într-un apartament nou? Că dacă vinzi amintirile astea, vei fi mai liber?

Nu știu ce să-i răspund. Poate are dreptate. Poate fug de ceva ce n-o să pot lăsa niciodată în urmă.

În ușă apare vecina, tanti Maria:

— Ce faceți, dragilor? Se aude până la mine…

Mama îi aruncă o privire tristă:

— Jozef vrea să vând casa.

Tanti Maria oftează:

— Toți copiii pleacă… Nimeni nu mai vrea satul ăsta.

Mă simt vinovat. Dar știu că nu sunt singurul care trece prin asta. Satele se golesc, bătrânii rămân singuri, casele se prăbușesc încet sub greutatea amintirilor.

Seara vine repede peste Rupea. Merg pe uliță spre casă, cu pași grei. Ana mă sună:

— Ai vorbit cu ea?

— Da… Nu știu ce să facem.

— Jozef, trebuie să alegi: familia ta sau familia noastră.

Mă opresc sub un felinar stins. Mâinile îmi tremură pe telefon.

— Ana… Nu pot să-mi las mama singură.

— Și eu? Și copilul nostru?

Plâng în tăcere, rușinat de slăbiciunea mea.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Aud pașii mamei prin casă, oftatul ei lung la fereastră.

Dimineața mă trezesc cu decizia luată: trebuie să vând casa, chiar dacă asta înseamnă să-mi frâng inima mamei.

La micul dejun îi spun:

— Mamă… Am găsit un cumpărător. Ne oferă destul cât să-ți iei o garsonieră aici în sat și să ne ajute și pe noi la Brașov.

Ea nu spune nimic mult timp. Apoi își șterge ochii cu colțul șorțului:

— Dacă asta vrei… Dar să știi că nu casa ne-a ținut împreună, ci dragostea dintre noi.

Plec spre Brașov cu sufletul golit de orice bucurie. Ana mă îmbrățișează, dar simt că între noi s-a așezat o umbră pe care n-o voi putea alunga niciodată.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare merită un nou început prețul unei inimi frânte?

Poate că fiecare familie din România trece printr-un astfel de moment — când trebuie să aleagă între trecut și viitor. Voi ce ați fi făcut în locul meu?