Casa copilăriei mele: între moștenire, vină și adevăr

— Nu pot să cred că am ajuns aici, Mara! Cum poți să stai liniștită când știi ce urmează? — vocea Irinei răsuna în telefon, tăioasă, aproape disperată.

Eram în bucătăria casei părintești, cu mâinile strânse pe cana de ceai, privind pe fereastră cum frunzele galbene se roteau în curte. De când tata murise, liniștea asta apăsătoare mă sufoca. Știam că Irina are dreptate: urma să vină mama și fratele nostru, Vlad, să discutăm despre moștenire. Casa asta, cu pereții ei crăpați și mirosul de mere coapte, devenise brusc miza tuturor frustrărilor noastre.

— Irina, nu vreau scandal. Știi bine că nu am cerut nimic. Vlad a luat tot ce a vrut din casă, iar eu am rămas doar cu grija asta… — am încercat să-mi păstrez vocea calmă, dar simțeam cum mă strânge ceva în piept.

— Mara, nu e vorba doar de lucruri! E vorba de dreptate. Tu ai rămas aici, cu casa. Noi? Ce primim? — Irina aproape că plângea.

Am închis ochii. Îmi aminteam perfect ziua în care tata ne-a chemat pe toți în sufragerie. Era bolnav deja, dar încă avea acea privire severă care nu admitea replici.

— Casa rămâne Mariei. Voi aveți deja viețile voastre. Ea a avut grijă de mine până la capăt — spusese el, fără să clipească.

Vlad ieșise trântind ușa. Mama tăcuse, cu ochii în pământ. Irina plânsese în baie ore întregi. Eu? Eu am simțit doar o greutate imensă pe umeri. Nu voiam casa. Voisem doar să nu fiu singură cu boala lui tata.

Acum, după un an, eram tot aici. Vlad nu mai dăduse pe acasă decât să ia câteva scule și tabloul bunicului. Irina mă suna din când în când, dar mereu discuțiile se terminau cu reproșuri mascate.

În ziua întâlnirii, am pregătit masa ca pe vremuri: ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere. Mama a intrat prima, sprijinindu-se de baston. Vlad a venit cu privirea rece, evitând să mă salute. Irina părea că vrea să fugă din casă.

— Hai să terminăm odată! — a spus Vlad, trântind o mapă pe masă. — Vreau partea mea din casă sau bani. Nu mă interesează povești.

— Vlad, nu e atât de simplu… — am început eu.

— Ba e foarte simplu! Tata ți-a lăsat ție totul pentru că ai stat aici ca o slugă! Noi am avut viețile noastre pentru că am vrut mai mult! — vocea lui era plină de venin.

Mama a început să plângă încet. Irina s-a ridicat brusc:

— Eu nu vreau nimic! Vreau doar să nu ne urâm pentru niște pereți! Mara, spune-le adevărul!

M-am uitat la ei și am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

— Ce adevăr? — a întrebat Vlad suspicios.

Am inspirat adânc. Era momentul pe care îl evitasem de luni de zile.

— Tata… nu mi-a lăsat casa pentru că m-a iubit mai mult sau pentru că am fost mai bună. Mi-a lăsat-o pentru că știa că nu am unde să mă duc. Pentru că după ce m-a părăsit Mihai și am pierdut copilul… nu mai aveam nimic. El știa asta. Voi n-ați știut niciodată cât de singură am fost aici.

Irina a izbucnit în lacrimi. Vlad s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut prima dată.

— Și totuși… ai acceptat! — a spus el încet.

— Am acceptat pentru că nu aveam curajul să spun nu. Pentru că mi-era frică să rămân fără niciun rost. Dar dacă vreți casa… luați-o! Eu vreau doar să fim din nou frați.

S-a lăsat o liniște grea. Mama s-a ridicat cu greu și m-a îmbrățișat:

— Mara, tu ai fost mereu inima casei asteia. Nu pereții contează, ci noi.

Vlad a plecat fără să spună nimic. Irina a rămas cu mine până târziu în noapte, povestind despre copilărie și despre toate lucrurile pe care le-am pierdut pe drum.

Azi stau singură în bucătărie și mă întreb: oare moștenirea adevărată e o casă sau curajul de a spune adevărul? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi ales?