Casa din Strada Liniștii: Povestea unei moșteniri care ne-a destrămat familia

— Nu pot să cred, Andrei! Cum poți să iei jumătate din casă, când știi bine că Victoria abia se descurcă? Ai uitat cine te-a ajutat când ai rămas fără serviciu?

Vocea mătușii Mariana răsuna în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile. Andrei, soțul meu, privea în gol, cu maxilarul încleștat. Victoria, cumnata mea, se uita la noi cu ochii roșii de plâns, iar între noi plutea testamentul soacrei mele — o hârtie care avea să ne schimbe viața.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când am primit vestea că mama lui Andrei a murit. Fusese bolnavă de ceva timp, dar nimeni nu se aștepta să plece atât de repede. Am alergat la Buzău, unde locuia, și am organizat totul: priveghi, înmormântare, pomeni. În tot acest timp, am simțit că suntem o familie unită, că durerea ne apropie. Dar liniștea aceea era doar o iluzie.

În ziua în care notarul ne-a chemat să deschidem testamentul, am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că mama lui Andrei avea o casă cu trei camere pe Strada Liniștii — casa copilăriei lor. Nu mă gândeam la bani sau la avere; mă gândeam doar la cât de greu îi va fi Victoriei să intre acolo fără mama ei. Dar când notarul a citit cu voce monotonă: „Las casa mea copiilor mei, Andrei și Victoria, în cote egale”, am simțit cum aerul din cameră devine greu.

Victoria a izbucnit prima:
— Nu e corect! Eu am stat aici cu mama, eu am avut grijă de ea! Tu ai plecat la București și nici nu veneai să o vezi!

Andrei s-a ridicat brusc:
— Nu e vina mea că am vrut să fac ceva cu viața mea! Și eu sunt copilul ei!

Mătușa Mariana a intervenit:
— Andrei, tu ai apartament în București, ai firmă! Victoria abia își plătește chiria! Cum poți să-i ceri jumătate din casă?

Am simțit cum privirile tuturor se întorc spre mine, ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru tot. În mintea mea se derulau imagini din ultimii ani: cum Andrei muncea zi și noapte ca să-și ridice firma de IT, cum eu făceam naveta la școală ca profesoară suplinitoare, cum ne-am chinuit să plătim ratele la apartament. Da, acum eram mai bine decât Victoria — dar oare meritam să fim pedepsiți pentru asta?

Victoria a început să plângă:
— Dacă îmi iei jumătatea ta, trebuie să vând casa! Unde să mă duc? N-am bani nici de mobilă!

Andrei a oftat adânc:
— Nu vreau să-ți iau nimic. Dar nici nu pot renunța la ce mi se cuvine. Mama a vrut să ne lase casa la amândoi.

Mătușa Mariana a ridicat tonul:
— Ești lacom! Ai uitat cine te-a crescut? Victoria s-a sacrificat pentru voi toți!

Am simțit cum furia crește în mine. Am bătut din picior și am spus:
— Nu e corect să-l acuzați pe Andrei! Și el a ajutat-o pe mama voastră când a avut nevoie! De ce trebuie mereu să fie cineva vinovat?

S-a lăsat o tăcere grea. M-am ridicat și am ieșit pe balcon. Afară ploua mărunt peste grădina plină de trandafiri ofiliți. M-am întrebat dacă nu cumva totul ar fi fost mai simplu dacă n-ar fi existat nicio casă de împărțit.

Zilele următoare au fost un coșmar. Victoria nu ne mai răspundea la telefon. Mătușa Mariana suna zilnic să ne certe. Andrei devenise tăcut și absent; îl găseam noaptea în bucătărie, privind în gol cu o cană de ceai rece în mână.

Într-o seară, l-am găsit plângând. Nu-l mai văzusem niciodată așa.
— Simt că mi-am pierdut sora pentru totdeauna, mi-a spus printre sughițuri.
L-am luat în brațe și i-am șoptit:
— Poate timpul va vindeca totul…

Dar timpul nu vindecă mereu. După două luni de tăcere, Victoria ne-a trimis un mesaj sec: „Vreau să vând casa. Îmi trebuie banii.”

Am mers împreună cu Andrei la Buzău pentru ultima dată. Casa era goală, rece, cu pereții goi și miros de mucegai. Am semnat actele cu mâinile tremurânde. Victoria nu a venit; a trimis un avocat.

Când am ieșit pe poartă pentru ultima dată, Andrei s-a întors spre mine:
— Merită oare banii ăștia toată suferința?

Acum stau în apartamentul nostru din București și mă întreb: ce contează mai mult — dreptatea sau dragostea? Oare câți dintre noi nu pierdem oameni dragi pentru niște ziduri reci și niște hârtii semnate?

Voi ce ați fi făcut în locul nostru? Credeți că există vreo cale prin care familia să rămână unită când moștenirea bate la ușă?