Casa Noastră, Străinul Nostru: Povestea Unei Familii Încercate

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad răsuna ciudat de rece în bucătăria noastră mică, unde aburii de la ceaiul de tei se amestecau cu mirosul de pâine prăjită. Era început de noiembrie, iar afară ploua mocănește. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip ce urmează să spună.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— Am dat casa în chirie. Pe două luni. Nu am avut de ales.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. M-am uitat la soțul meu, Sorin, care a rămas cu lingura suspendată deasupra ciorbei. Ochii lui s-au umbrit brusc.

— Cum adică ai dat casa în chirie? Cine te-a pus? De ce nu ne-ai întrebat? am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge inima.

Vlad a ridicat din umeri, evitând privirea noastră. — Aveam nevoie de bani pentru facultate. Și pentru chiria din Cluj. Nu mai puteam să vă cer vouă, știu cât vă e de greu.

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am muncit ca niște robi pentru casa asta. Ne-am căsătorit tineri, fără nimic, doar cu promisiunea că vom construi ceva împreună. Eu am renunțat la concediul de maternitate ca să putem plăti ratele. Sorin lucra pe șantier zi-lumină, iar eu predam la școala din sat și făceam meditații seara.

— Și noi unde stăm acum? am întrebat încet.

Vlad a tăcut. Sorin s-a ridicat brusc și a ieșit afară, trântind ușa după el.

A doua zi ne-am strâns câteva haine într-o valiză veche și am plecat la cabana bunicului din pădure. Era mică, friguroasă și plină de mucegai, dar era tot ce aveam. În fiecare dimineață mă trezeam cu spatele înțepenit și cu mâinile amorțite de frig. Sorin nu mai vorbea aproape deloc. Îl vedeam cum se uită lung la poza casei noastre de pe telefon și oftează adânc.

Într-o seară, când focul abia pâlpâia în sobă, l-am întrebat:

— Crezi că am greșit undeva cu Vlad?

Sorin a dat din cap încet:

— Poate am muncit prea mult și l-am lăsat prea singur. Poate nu i-am arătat cât ne doare când ia decizii fără noi.

M-am gândit la toate momentele când îl lăsam pe Vlad la bunici ca să putem lucra peste program. La toate serile când veneam acasă prea obosiți ca să-l întrebăm cum i-a fost ziua. Poate că el a învățat că trebuie să se descurce singur. Dar oare asta îi dădea dreptul să ne lase fără acoperiș?

Zilele au trecut greu. Am început să facem naveta la oraș pentru a găsi ceva de lucru — eu la o brutărie, Sorin la o firmă de pază. Banii abia ne ajungeau pentru mâncare și lemne. Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că nu sunteți supărați pe mine. O să vă dau banii din chirie.”

Am simțit un nod în gât. Nu era vorba despre bani. Era vorba despre încredere, despre familie, despre sentimentul că nu mai avem un loc al nostru.

Într-o duminică, Vlad a venit la cabană cu o pungă de cumpărături și ochii roșii de oboseală.

— Mamă, tată… îmi pare rău! Nu m-am gândit la voi destul. Am crezut că fac bine… Dar mi-e dor de casă. Mi-e dor de voi.

Sorin s-a uitat la el lung:

— Casa nu e doar niște pereți și-un acoperiș. E ce rămâne între noi când totul se năruie.

Am plâns toți trei în seara aia, lângă soba care abia mai duduia.

Au trecut două luni până am putut să ne întoarcem acasă. Pereții erau murdari, mobila zgâriată, dar era tot a noastră. Vlad venea des pe la noi și stătea până târziu, povestind despre facultate și prieteni.

Dar ceva s-a schimbat între noi — o fisură invizibilă care încă doare când mă gândesc la ea.

Mă întreb uneori: oare cât poate îndura o familie înainte să se rupă definitiv? Și dacă dragostea de părinte chiar poate ierta orice? Voi ce ați fi făcut în locul meu?