Căsuța din Poiană: Povestea unei Moșteniri și a unei Familii Încercate
— Nu pot să cred că ai venit aici, Lidia, după tot ce am făcut pentru căsuța asta! vocea tatălui meu răsună spart, ca un geam crăpat de vântul rece al serii. Mă ascund după ușa bucătăriei, cu inima bătându-mi nebunește. Mătușa Lidia stă în prag, cu palmele strânse pe poșeta veche, privindu-ne cu ochii umezi. Mama, Elena, se sprijină de masă, încercând să-și țină lacrimile în frâu.
— Doru, nu vreau să vă rănesc… dar e casa mea. Am nevoie de ea acum. Nu mai am nimic altceva, șoptește Lidia, iar vocea ei tremură ca o frunză.
Mă întorc cu ani în urmă. Eram doar o adolescentă când am primit vestea: mătușa Lidia ne dăruia căsuța din poiană. O ruină, acoperită de mușchi și uitare, dar pentru noi era promisiunea unui nou început. Tata a muncit nopți întregi, mama a vopsit fiecare scândură cu mâinile ei crăpate. Eu și fratele meu, Vlad, am cărat apă cu găleata și am plantat flori la ferestre. Fiecare colț al casei poartă urmele noastre.
— Lidia, tu ai spus că nu-ți mai trebuie! Ai semnat actele! De ce acum? întreabă mama printre suspine.
— Nu mai am unde să mă duc… Am pierdut totul la divorț. Casa din oraș a rămas la el. Pensia abia îmi ajunge de medicamente. Vreau să mă întorc aici, unde am copilărit…
Tata oftează adânc. Îl văd cum își frânge mâinile mari, muncite. Pentru el, căsuța asta e mai mult decât o proprietate: e dovada că poți construi ceva din nimic.
— Și noi ce facem? Unde să plecăm? Ai idee cât am investit? Nu doar bani… ci suflet! izbucnește Vlad din camera alăturată.
Mătușa Lidia plânge în tăcere. Îmi dau seama că nu e răutate în gestul ei, ci disperare. Dar cum să renunțăm la tot ce am clădit?
Seara se lasă peste poiană. În sobă trosnesc lemnele. Mama pregătește ceaiul, cu mișcări mecanice. Tata stă pe prispă și privește stelele. Vlad își roade unghiile, nervos.
— Trebuie să găsim o soluție… Nu putem s-o lăsăm pe drumuri, dar nici să pierdem totul! spun eu încet.
— Să-i dăm voie să stea aici o vreme? propune mama cu voce stinsă.
— Și dacă nu mai pleacă niciodată? întreabă Vlad.
Tata tace mult timp. Apoi intră în casă și se așază lângă Lidia.
— Lidia, dacă te întorci aici, trebuie să știi că nu mai e doar casa ta. E și a noastră. Am pus suflet în fiecare perete. Putem să împărțim? Să fim din nou familie?
Lidia îl privește lung. Pentru prima dată în seara aceea, zâmbește slab.
— Aș vrea… Dar nu vreau să vă iau nimic. Poate… poate putem trăi aici împreună o vreme. Să vedem cum e.
În zilele următoare, încercăm să ne obișnuim cu noua realitate. Lidia aduce cu ea povești din copilărie și miros de cozonac proaspăt. Dar tensiunile mocnesc sub suprafață: Vlad nu-i vorbește decât strictul necesar; tata se retrage tot mai des la atelierul lui; mama plânge noaptea.
Într-o dimineață friguroasă, o găsesc pe Lidia în grădină, privind spre dealuri.
— Îți pare rău că ai venit? o întreb.
— Nu… dar mi-e rușine. V-am dat ceva ce nu mai prețuiam și acum realizez cât valorează pentru voi. Poate ar fi trebuit să vă las în pace…
O îmbrățișez strâns. Simt cât de fragil e totul: legătura dintre noi, casa asta care ne ține împreună și totodată ne desparte.
Într-o seară, tata aduce actele vechi ale casei și le pune pe masă.
— Trebuie să hotărâm împreună ce facem. Să nu lăsăm casa asta să ne dezbine.
Discutăm ore întregi. Fiecare spune ce simte: frica de a pierde totul, dorința de a ajuta, resentimentele adunate în ani.
La final, decidem: casa va rămâne a noastră, dar Lidia va avea drept de ședere cât va avea nevoie. Vom fi din nou familie — nu perfectă, dar sinceră.
Anii trec. Căsuța din poiană devine locul unde ne strângem la fiecare sărbătoare. Lidia gătește sarmale și ne povestește despre tinerețea ei; Vlad râde din nou; tata și mama dansează încet pe prispa luminată de lună.
Uneori mă întreb: dacă n-am fi avut curajul să vorbim deschis, am fi pierdut totul? Ce contează mai mult: o casă sau legătura dintre oameni?
Poate că fiecare familie are o „căsuță din poiană” — un loc sau un secret care poate fie să-i destrame, fie să-i unească pentru totdeauna.