Cutia din pivniță: Taina bunicului care mi-a schimbat viața

— Nu pune mâna acolo, Ilinca! vocea mamei răsună ascuțit din capătul scărilor, dar curiozitatea era mai puternică decât orice interdicție. Pivnița bunicului era mereu rece, cu miros de pământ umed și mere vechi, iar becul tremura slab deasupra capului meu. În colțul cel mai întunecat, sub o pătură ponosită, am găsit cutia aceea grea, din lemn scorojit. Am tras-o cu greu spre lumină, inima bătându-mi nebunește. Bunicul meu, Gheorghe, fusese mereu un om tăcut, cu ochii adânciți în umbre și vorbele rare ca ploaia în august. Niciodată nu am știut ce-l apăsa atât de tare.

Am deschis cutia cu mâinile tremurânde. Înăuntru, zeci de scrisori legate cu sfoară, fotografii alb-negru cu oameni pe care nu-i recunoșteam și un carnețel cu coperți uzate. Am simțit că pătrund într-o lume interzisă, una pe care bunicul nu ar fi vrut niciodată să o dezvăluie. Dar el nu mai era aici să mă oprească.

— Ce faci acolo? a întrebat mama, coborând grăbită scările. S-a oprit când a văzut cutia. Fața i s-a schimbat brusc, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.

— De ce nu ne-ai spus niciodată despre asta? am întrebat-o, arătând spre scrisori.

Mama a oftat adânc. — Nici eu nu am știut. Tata nu vorbea niciodată despre trecutul lui. Spunea doar că unele lucruri e mai bine să rămână îngropate.

Am urcat împreună în sufragerie și am început să citim scrisorile. Primele erau din 1952, semnate de „Ana”. Scrisul era rotund și cald: „Dragul meu Gheorghe, mi-e dor de tine în fiecare zi…”. Am simțit un nod în gât. Bunica mea murise când mama era mică; nu știam aproape nimic despre ea.

Pe măsură ce citeam, am descoperit o poveste de dragoste interzisă. Ana era fiica unui preot din satul vecin, iar familia ei nu a acceptat niciodată relația cu bunicul meu pentru că era „fără stare”, cum scria ea într-una dintre scrisori. Au fugit împreună la oraș, dar viața nu le-a fost ușoară. Sărăcia, boala și neînțelegerile i-au măcinat încet. Într-o fotografie veche, Ana zâmbea timid lângă Gheorghe, ținându-l de mână. Erau atât de tineri…

Într-un alt plic am găsit un certificat medical: „Ana Popescu – decedată 1958”. Mama a izbucnit în plâns.

— Nu mi-a spus niciodată cum a murit mama mea… Doar că a fost bolnavă.

Am găsit apoi pagini întregi din jurnalul bunicului. Scria despre nopțile nedormite lângă patul Anei, despre disperarea de a nu avea bani pentru medicamente și despre vinovăția care l-a urmărit toată viața: „Dacă aș fi avut mai mult curaj… dacă aș fi cerut ajutor… poate Ana ar fi trăit.”

Pe măsură ce citeam, am început să înțeleg de ce bunicul era atât de închis în el însuși. După moartea Anei, s-a întors în sat și s-a recăsătorit cu o femeie pe care nu a iubit-o niciodată cu adevărat – bunica mea vitregă, Maria. Din jurnal reieșea clar: „Maria e bună cu mine și cu copilul, dar inima mea a rămas cu Ana.”

Mama s-a ridicat brusc și a început să plângă în hohote.

— Toată viața am simțit că tata nu mă iubește destul… Acum înțeleg de ce.

Am stat lângă ea și am ținut-o de mână. Povestea asta ne-a zguduit pe amândouă. Am început să ne întrebăm câte alte secrete mai ascundeau pereții casei noastre.

În zilele următoare am vorbit mult despre trecutul bunicului. Tata era supărat că „răscolim morții”, dar eu simțeam că trebuie să știm adevărul ca să putem merge mai departe.

— Ilinca, uneori e mai bine să nu știm totul, mi-a spus el într-o seară.

— Dar cum putem trăi fără să știm cine suntem cu adevărat? am răspuns eu.

Am început să privesc altfel la oamenii din jurul meu. Vecina noastră, tanti Viorica, mi-a povestit că bunicul obișnuia să stea ore întregi pe bancă la poartă și să se uite la drum.

— Parcă aștepta pe cineva care nu mai venea niciodată…

Mi-am dat seama că fiecare om poartă cu el o poveste nespusă. Câteodată durerea e prea mare ca să fie împărțită cu ceilalți.

Într-o zi am găsit ultima scrisoare din cutie. Era neterminată: „Ilinca, dacă vei citi vreodată aceste rânduri… să știi că te-am iubit după puterile mele. Iartă-mă pentru tăcerile mele.”

Am plâns mult atunci. Pentru prima dată l-am simțit aproape pe bunicul meu. Nu ca pe un bătrân ursuz, ci ca pe un om care a iubit și a pierdut totul.

Acum mă uit la cutia aceea veche și mă întreb: câte povești rămân nespuse în familiile noastre? Cât de bine ne cunoaștem părinții sau bunicii? Poate că ar trebui să avem curajul să întrebăm mai des: „Ce ai pe suflet?”