Dat afară din autobuz pentru o greșeală banală: O zi care mi-a schimbat viața

— Domnule, cardul nu e valid! M-am trezit cu vocea șoferului răsunând peste capetele tuturor, în timp ce încercam să-mi găsesc liniștea pe scaunul de lângă geam. M-am uitat la biletul din mână, apoi la cardul pe care îl țineam încă între degete. Era roz, cu stickere colorate pe el. Cardul Ilincăi. Cum de nu mi-am dat seama? În graba de dimineață, când am ieșit pe ușă cu ea alergând după mine, am încurcat portofelele.

— Domnule, vă rog să coborâți! Nu aveți bilet valid! a insistat șoferul, ridicând vocea și atrăgând privirile tuturor pasagerilor.

M-am ridicat încet, simțind cum obrajii mi se înroșesc. O doamnă în vârstă m-a privit cu milă, iar un tânăr a râs batjocoritor. Am încercat să explic:

— E o greșeală, vă rog! Am luat din greșeală cardul fiicei mele. Uitați, am și buletinul la mine…

— Nu mă interesează! Nu aveți bilet valid, coborâți sau chem poliția!

Am coborât la prima stație, cu ochii în pământ și inima bătându-mi nebunește. M-am simțit mic, umilit, ca un copil certat pe nedrept. Am sunat-o pe Ilinca imediat ce am ieșit din autobuz.

— Tată, ce s-a întâmplat? De ce mă suni la ora asta? a răspuns ea somnoroasă.

— Ilinca, am luat cardul tău din greșeală. Am fost dat afară din autobuz…

— Of, tata! Ți-am zis să nu te grăbești dimineața! Mereu faci totul pe fugă și uite unde ajungi…

Vocea ei era tăioasă, iar eu am simțit cum mă apasă vinovăția. Nu era prima dată când graba mea ne aducea probleme. De când mama ei ne-a părăsit, totul a devenit mai greu. Încercam să țin pasul cu serviciul, cu școala ei, cu facturile care se adunau lună de lună.

Am pornit pe jos spre serviciu, încercând să-mi adun gândurile. Pe drum, am trecut pe lângă o mamă care își certa copilul pentru că și-a uitat ghiozdanul acasă. M-am regăsit în privirea acelui copil: neputincios, rușinat, dorindu-și doar să fie înțeles.

Ajuns la birou cu întârziere, șeful m-a întâmpinat cu o privire severă.

— Iar ai întârziat, Mihai? Ce scuză ai azi?

— Am avut o problemă cu autobuzul…

— Mereu ai o problemă! Dacă nu te descurci, poate ar trebui să-ți cauți altceva!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era doar o zi proastă; era încă o zi în care totul părea să se prăbușească peste mine. Am lucrat mecanic toată ziua, gândindu-mă la Ilinca și la cât de mult îmi doream să nu o dezamăgesc.

Seara, când am ajuns acasă, Ilinca mă aștepta în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Tata… îmi pare rău că am țipat la tine dimineață. Știu că îți e greu…

M-am apropiat de ea și am strâns-o în brațe.

— Și mie îmi pare rău că nu reușesc să fiu mereu atent. Dar fac tot ce pot…

Am stat așa câteva minute, fără să spunem nimic. În liniștea aceea apăsătoare, am realizat cât de mult ne dorim amândoi să fim văzuți și înțeleși.

Noaptea târziu, stând pe marginea patului, m-am întrebat: De ce e atât de greu să fim ascultați atunci când avem cel mai mult nevoie? Oare câți dintre noi nu trec zilnic prin astfel de momente de neînțelegere și rușine? Poate că ar trebui să fim mai atenți unii cu alții… Ce credeți voi?