Despărțirea tăcută: Cum fratele meu Radu a devenit un străin din cauza soției și soacrei lui

— Sorina, nu mai veni la noi fără să anunți! a tunat Oana, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu stăteam în pragul ușii, cu o pungă de prăjituri calde în mână. M-am blocat, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Radu, fratele meu, stătea în spatele ei, cu ochii plecați, evitând să mă privească. Nu era pentru prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lui.

Totul a început acum doi ani, când Radu a cunoscut-o pe Oana la o petrecere la un coleg de serviciu. Erau amândoi timizi, dar s-au apropiat repede. La început m-am bucurat pentru el — după atâția ani în care părea că nu-și găsește locul, părea în sfârșit fericit. Dar fericirea aceea avea să coste scump.

Oana era genul de femeie care nu lăsa nimic la voia întâmplării. Întotdeauna trebuia să aibă ultimul cuvânt, iar dacă nu-l avea, făcea tot posibilul să-l obțină. Mama ei, doamna Lidia, era și mai rău: o femeie cu privire rece și voce ascuțită, care părea să judece pe toată lumea dintr-o singură privire. Din prima clipă am simțit că nu mă place. Dar Radu era orbit de dragoste și nu vedea nimic.

— Sorina, nu te mai băga între noi! îmi spunea el mereu când încercam să-i spun că Oana îl controlează prea mult. — E viața mea, lasă-mă să fiu fericit!

Dar fericirea lui părea tot mai palidă pe zi ce trecea. Nu mai venea la mesele de duminică la mama, nu mai mergeam împreună la pescuit ca înainte, nu mai râdeam la glumele noastre vechi. Oana și doamna Lidia îi ocupau tot timpul. Dacă îl sunam, răspundea scurt sau îmi trimitea mesaje seci: „Sunt ocupat.”

Mama suferea în tăcere. Tata încerca să-l apere: — Lasă-l, Sorina, e băiat mare, știe el ce face. Dar eu vedeam cum îi tremură mâinile când vorbește despre el. Într-o seară, după ce am încercat din nou să-l invităm pe Radu la masă și ne-a refuzat politicos dar rece, mama a izbucnit în plâns.

— Ce i-au făcut băiatului meu? De ce nu mai vine acasă?

Nu aveam răspunsuri. Doar întrebări și o furie mocnită care creștea în mine.

Într-o zi am decis să merg neanunțată la ei acasă. Poate că dacă îl vedeam față în față, reușeam să-l fac să-și amintească cine suntem pentru el. Dar atunci s-a întâmplat scena aceea umilitoare cu Oana la ușă.

După ce am plecat, l-am sunat pe Radu. A răspuns după multe apeluri.

— Sorina, te rog să nu mai faci asta. Oana e supărată. Și mama ei e aici… Nu vreau scandal.

— Dar noi? Familia ta? Nu-ți pasă că mama plânge după tine?

A tăcut mult timp.

— E complicat… Nu vreau să supăr pe nimeni.

— Dar tu? Tu ești fericit?

Nu mi-a răspuns.

În următoarele luni, distanța dintre noi a crescut ca o prăpastie. Am aflat de la cunoștințe că Oana și doamna Lidia îl convingeau pe Radu că familia noastră îl trage înapoi, că suntem „toxici” și „prea băgăcioși”. La Crăciun nu a venit acasă. A trimis doar un mesaj sec: „Sărbători fericite!”

Mama s-a îmbolnăvit de supărare. Tata s-a închis în el. Eu am început să mă întreb dacă nu cumva chiar noi greșim cu ceva. Dar când am încercat să vorbesc cu Oana la telefon, mi-a spus clar:

— Radu are nevoie de liniște. Familia ta îl stresează. Lasă-ne în pace!

Am simțit atunci că l-am pierdut definitiv.

Au trecut luni întregi fără să-l văd sau să-l aud. Într-o zi m-a sunat totuși:

— Sorina… Mama e bine?

— Nu prea… Te așteaptă acasă.

A oftat greu.

— Nu pot veni acum… Oana e însărcinată și mama ei are nevoie de mine.

Atunci am izbucnit:

— Dar noi? Noi nu avem nevoie de tine? Tu nu ai nevoie de noi?

A tăcut din nou. Am auzit doar respirația lui grea.

— Poate într-o zi… a șoptit și a închis.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. M-am simțit trădată, abandonată, neputincioasă.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că poate cineva mă va înțelege. Cât de mult trebuie să accepți pentru dragostea unui frate? Cât trebuie să lupți ca să nu pierzi legătura cu cei dragi? Sau uneori trebuie pur și simplu să-i lași să plece?

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați face dacă fratele sau sora voastră ar deveni un străin din cauza unei relații toxice? Poate dragostea de familie nu e întotdeauna suficientă…