Durerea înșelăciunii: Povestea unei fiice și a încrederii pierdute

— Mamă, iar ai uitat să-ți iei pastilele? Ți-am trimis bani săptămâna trecută, ai ajuns la farmacie?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică din apartamentul de la etajul patru, unde mirosul de ciorbă acră se amesteca cu cel de cafea rece. Mama, cu umerii aduși și privirea pierdută, își freca mâinile una de alta, evitând să mă privească.

— Da, Ana, am fost… dar știi cum e, prețurile au crescut, și…

Nu mai aveam răbdare. De luni bune, fiecare leu pe care-l strângeam din salariul meu de educatoare mergea către ea. Îmi refuzam ieșirile cu prietenele, hainele noi sau chiar o cafea la colț de stradă. Totul pentru ca mama să aibă medicamentele de inimă și diabet. Tata murise acum șapte ani, iar fratele meu, Lucian, era plecat la muncă în Germania, rareori dând vreun semn.

În seara aceea, după ce am spălat vasele și am încercat să-i smulg un zâmbet, am găsit pe masa din sufragerie un plic galben, desfăcut neglijent. Era o factură de la o agenție de pariuri sportive. Suma era uriașă pentru noi: 2.400 de lei. Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Mamă, ce-i asta?

A încercat să-mi smulgă hârtia din mână, dar eram deja prea furioasă ca să cedez.

— Nu e ce crezi tu… doar am încercat să… poate câștigăm ceva, să nu mai depindem de banii tăi…

— Să nu mai depinzi de banii mei? Tu ai jucat la pariuri cu banii pentru pastile?

A izbucnit în plâns. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, iar eu simțeam cum tot ce clădisem în sufletul meu pentru ea se prăbușește. Am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurânde. Blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești păreau mai reci ca niciodată.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate sacrificiile mele: la orele suplimentare făcute la grădiniță, la hainele vechi pe care le purtam cu încăpățânare, la serile în care mâncam doar pâine cu margarină ca să pot pune deoparte ceva pentru mama. Și ea… ea juca la pariuri.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama stând pe marginea patului, cu ochii roșii și obrajii supți.

— Ana, nu voiam să te rănesc. M-am simțit neputincioasă… toată lumea vorbește că se poate câștiga ușor… Am vrut doar să-ți dau ceva înapoi.

— Să-mi dai ceva înapoi? Eu nu ți-am cerut niciodată nimic! Tot ce voiam era să fii bine!

Am început să plâng și eu. Pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit compasiune pentru suferința ei, ci doar o furie mocnită și o dezamăgire care mă ardea pe dinăuntru.

În zilele care au urmat, am încercat să mă port normal. Mergeam la serviciu, zâmbeam copiilor și colegelor mele, dar în sufletul meu era un gol imens. Mama încerca să mă evite; nu mai stătea cu mine la masă, nu mai povestea nimic despre vecini sau despre vreme.

Într-o seară, Lucian m-a sunat din Germania.

— Ce faci, sor-mea? Cum e mama?

Am ezitat o clipă. Să-i spun adevărul? Să-l las să creadă că totul e bine?

— E… nu prea bine. Lucian, trebuie să vii acasă. Avem nevoie de tine.

A tăcut câteva secunde.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre lacrimi. La capătul firului era liniște.

— Vin acasă cât pot de repede.

Când Lucian a intrat pe ușă după două zile, mama s-a prăbușit în brațele lui ca un copil speriat. El a privit-o lung, apoi s-a întors spre mine:

— Ana, trebuie să găsim o soluție. Nu putem s-o lăsăm așa.

Am început împreună să căutăm ajutor: consiliere psihologică pentru mama, discuții cu medicul de familie despre dependența de jocuri de noroc. Mama plângea des și promitea că nu va mai repeta greșeala. Dar încrederea mea era făcută țăndări.

Au trecut luni până când am reușit să vorbim din nou deschis. Într-o seară ploioasă de noiembrie, stând amândouă la masa din bucătărie, mama mi-a spus cu voce stinsă:

— Ana, știu că te-am dezamăgit. Nu știu dacă mă vei ierta vreodată…

Am privit-o lung. Chipul ei îmbătrânit părea mai mic decât îl știam.

— Nu e vorba doar despre iertare, mamă. E despre cum putem merge mai departe fără să ne mințim una pe alta.

De atunci am început să reconstruim încet-încet relația noastră. Nu a fost ușor. Fiecare gest de generozitate era umbrit de suspiciune; fiecare promisiune suna a gol. Dar am ales să nu renunț la mama mea — nu pentru că merita neapărat iertarea mea, ci pentru că eu aveam nevoie să cred că oamenii pot greși și totuși pot fi iubiți.

Acum mă întreb adesea: cât de mult putem sacrifica pentru cei dragi fără să ne pierdem pe noi înșine? Și dacă iertarea e posibilă după ce încrederea a fost zdrobită — cum arată ea cu adevărat?